Printre sticle de șampanie scumpă, elicoptere private și camere de hotel al căror preț pe noapte echivalează cu un apartament de două camere în capitală, un 1 mai în afara țării nu sună deloc rău, departe de aglomerația și prostul gust al cândva superbului litoral românesc. Dar iată că nici în Spania nu scapi de problemele din țară. Știrile călătoresc mai repede ca Taromul și perioada de gloriei a cuplului Viorica-Liviu e pe buzele tuturor românilor de aici. În timp ce citeam despre Miles Davis în holul unui hotel din Madrid am fost întrerupt de un mustăcios care m-a întrebat într-o spaniolă stricată ¿Cómo estás?. Pentru că lectura îmi fusese bruiată deja de câteva ori de conversația supărată pe care omul o purta de minute bune în românește cu ceea ce nu putea fi, am concluzionat, decât soția sa, i-am răspuns și eu pe limba noastră că “fac bine”. Încurcat, omul m-a întrebat întâi dacă nu vorbesc spaniola și abia după un minut de pauză stânjenitoare și-a dat seama că i-am răspuns deja la întrebare. Atât mi-a trebuit, pentru că a urmat un sfert de ceas de nemulțumiri turuite și întrerupte din când în când doar de vocea doamnei zugrav, care aproba: situația din țară e groaznică și îi împiedică să se întoarcă acasă. Oamenilor le era dor, ba chiar mi-au și cântat despre asta. Pentru că riscam să mă apuce douăzeci douăzeci în acel hol care-și aștepta binemeritatele reparații de la cuplul zugravo-zidar de români, m-am uitat la ceas și m-am ridicat grăbit spre concertul Editors, chiar motivul vizitei mele în capitala Spaniei. Moralul nu era tocmai bun, mai ales că “discuția” cu conaționalii se terminase cu un clasic “atenție la buzunare, sunt mulți români pe aici”, noroc că în drum spre La Riviera, sala de concert, ieșise puțin soarele și parcă Madridul arăta mai vesel în noua lumină.

E fenomenal ce poate face un playlist bun înainte de concert. ‘The Man’ de la The Killers, ‘Hard Feelings’ de la Lorde dar și niște clasice de la ABBA și Boney M au adus publicul într-o stare perfectă de așteptare, cu mult bun gust, veselie și dragoste pentru cei care aveau să se urce pe scenă, transformându-ne în al șaselea mebru al formației. Era ultimul concert din turneul european Editors pentru proaspătul album Violence și eram tare curios cum or să reușească cei cinci să se țină pe același drum stilistic, cu atâtea influențe noi în muzica lor. Încă de la prima piesă, single-ul Hallelujah (So Low) care se aude acum și în rotația Radio Guerrilla, grijile mi-au fost liniștite: libertatea în muzică naște lucruri minunate și scena celor de la Editors nu știu să fi arătat vreodată atât de omogen și de spectaculos în același timp.

Prima dată ne-am întâlnit în 2012 la Sziget, când am fugit de la un interviu cu The Fratellis, sărind peste gardurile din backstage ca să prind ‘Sugar’ din primul rând. Pentru că am ratat atunci câteva piese, i-am tot așteptat să mai anunțe concerte și m-am aruncat pe bilete când au cântat de ziua mea la Londra, trei ani mai târziu. Nici atunci n-a fost tocmai cu noroc pentru că au avut multe probleme tehnice, ba chiar au plecat de câteva ori de pe scenă și aproape că nu s-au mai întors. Pentru mine însă a fost un concert excelent și toate problemele de pe scenă nu au făcut decât să ne apropie pe noi, cei din public, de ei, cei de pe scenă. Și a venit anunțul că Editors sunt cap de afiș la Summer Well, anul trecut. Nu o să-i uit niciodată fața lui Tom când a alergat la mine transpirat după concert și mi-a spus că trebuie să facem cumva să revină repede în România, pentru că a fost cel mai frumos concert din 2017 pentru ei.

Și asta am simțit-o și noi, din public, motiv pentru care la niciun an distanță, când au anunțat albumul și turneul cel nou, am văzut sute de oameni care au fost vara trecută la Summer Well cumpărând bilete prin toată Europa ca să-i mai vadă o dată. Chiar dacă să-i revăd pe Editors anul ăsta a însemnat să renunț la alte trupe de pe bucket list, știu acum că nu o să uit prea repede acest spectacol, pe care l-am trăit din rândul trei, stânga scenei, între Tom Smith și Justin Lockey. 29 aprilie, de ziua lui Tom, rămâne în istoria muzicilor mele ca o seară cu baloane colorate, un “feliz cumpleaños” cântat timid și în mai multe limbi, o lumină diferită, doar a lor, două piese acustice așteptate și necântate (‘Smokers Outside The Hospital Doors’ și ‘No Sound But The Wind’) și o intensitate emoțională greu de retrăit. Fervoarea muzicală a existat atât pe scenă cât și jos, în audiență, unde erau prieteni noi și vechi. De la cântat la chitară cu un băț de tobe la pupicii  “Muaaa” dați de Tom în microfon, surprize au fost destule, fiecare muzician aducând identitatea și ideile personale în acest mix. Editors sunt într-o nouă perioadă creativă, una care poate nu sună la fel de bine pe disc cum sună live, dar își vor găsi locul și acolo.

Rămân după acest concert și cu descoperirea publicului spaniol, o intrare proaspătă pe lista locurilor în care să vii sa-ți vezi muzicienii favoriți.

¡Hasta luego, Madrid!

Foto: Shamrockraver Photography.