S-a întîmplat în urmă cu doi ani și totul a plecat, n-am nici o îndoială, de la Gwyn. Dar cine este Gwyn?
„Mr Gwyn“ este un roman al lui Alessandro Baricco, în care este vorba despre un scriitor, Jasper Gwyn, care, la vîrsta de 43 de ani, hotărăște să se lase de scris. Publică în The Guardian un articol care „consta dintr-o listă de cincizeci și două de lucruri pe care Jasper Gwyn își promitea lui însuși să nu le mai facă niciodată. Primul era să nu mai scrie articole pentru The Guardian. Al treisprezecelea era să nu mai participe la întîlniri cu clase de elevi prefăcîndu-se sigur de el. Al treizeci și unulea, să nu se mai fotografieze ținîndu-și gînditor bărbia în palmă. Al patruzeci și șaptelea, să nu mai facă eforturi pentru a fi cordial cu colegii care în realitate îl disprețuiau. Ultimul era: să nu mai scrie cărți“.
A fost o hotărîre care l-a adus pe Jasper Gwyn pe culmile disperării, ca să zic așa, pentru că scrisul era modul lui de viață și, în scurt timp, a înțeles că nu poate să trăiască fără să scrie. Apoi i-a venit ideea de a face portrete din cuvinte. Și-a făcut un atelier extrem de sofisticat în care cei cărora urma să le facă portretul trebuiau să petreacă timp de treizeci de zile, complet goi, cîte patru ore pe zi. Gwyn interacționa puțin cu ei. La sfîrșit, clienții primeau portretul scris de Gwyn, dar nu era tocmai un portret, ci o poveste inspirată de ei, dar ei se recunoșteau întru totul în acele povești. Niște povești ca niște portrete. Cartea este extraordinară.
La cursul de scris pe care l-am ținut într-o vreme la Institutul despre Fericire, am discutat despre „Mr Gwyn“ și, mai mult, una dintre teme a fost ca fiecare dintre „elevi“ să îi facă portretul unui alt coleg, după un algoritm simplu: A îi face lui B, B lui C și așa mai departe, pînă se închide cercul. A fost o experiență interesantă.
La cîteva zile după experiența portretelor de la cursul de scris, am primit un telefon de la un prieten, Adrian Horobeț, care îmi propunea să joc rolul unui scriitor, să mă joc pe mine, mai exact, la un eveniment care părea să aibă textura unui scenariu de film: un palat metamorfozat peste noapte într-un hotel, Hotel Elevation, în ale cărui camere se întîmplă tot felul de lucruri: într-o cameră se dansează tango, într-o cameră se face face ciocolată, în alta se degustă coniacuri vechi și foarte vechi, într-o alta se întîmplă o ședință foto, o altă cameră e camera secretelor și așa mai departe. Camera care mă privea pe mine era Camera Scriitorului. Mi s-a spus că trebuie să scriu cîte un scurt text, personalizat, pentru fiecare persoană care intră în cameră, un fel de poveste-portret în care numele persoanei din fața mea să apară în clar.
Recunosc, am avut ceva emoții, dar emoțiile sînt, cel mai adesea, folositoare. Omul folosește de la emoții adrenalina și o anumită stare de transă. Cunosc bine aceste stări, mai ales de la radio.
A trebuit să îmi pun pe mine o cămașă albă și pantaloni negri. Mi-am pus cămașă albă și pantaloni albaștri. Mi s-a spus că trebuie să îmi pun cravată și să îmi suflec mînecile cămășii. Așa am făcut. Pe la ora 8 și 20, seara, am scris primul text, pentru o tipă îmbrăcată într-o rochie verde. Am scris o scurtă poveste, i-am dat foaia asistentei mele, Maria (da, am avut și asistentă!), Maria a așezat foaia peste o alta, le-a rulat și le-a legat cu un șnur și i-a dat povestea primei „cliente“.
La al doilea portret, Adrian, care își făcuse apariția în cameră, m-a rugat să citesc cu voce tare ce scrisesem. Și, pînă la sfîrșit, așa am făcut: am citit cu voce tare fiecare poveste-portret pe care l-am scris. Citeam și, după ce terminam de citit, s-a întîmplat de multe ori ca oamenii care așteptau la rînd să aplaude. Am scris vreo douăzeci-treizeci de scurte povești-portrete, nu știu exact. Scrisul e o ocupație solitară și e ciudat cînd te afli în situația de a scrie sub lupa a zeci de ochi fixați pe tine. Dar pentru asta am fost plătit. Onorariul încasat de Jasper Gwyn pentru un portret era 15.000 de lire sterline. Al meu a fost ceva mai mic, dar primele cifre au fost tot 1 și 5. 5 e cifra mea personală, așa că era normal să apară și ea în povestea asta.
