Pentru cei care au deschis mai tîrziu micile ecrane ale manualelor de filozofie, iată ce spunea Socrate despre moarte, ba că e zi, ba că e noapte:
„Moartea e una din două: sau e ca şi cum cel mort n-ar mai exista şi n-ar mai simţi nimic, sau, după cum se spune, înseamnă o schimbare şi o mutare a sufletului din acest loc de aici în altul. Şi dacă înseamnă lipsa oricărei simţiri şi e ca somnul cuiva care n-ar vedea nimic, nici măcar un vis, atunci moartea ar putea fi un cîştig minunat. Pentru că eu cred că dacă cineva ar trebui să aleagă o astfel de noapte în care a dormit atît de adînc încît n-a avut nici un vis, să compare cu această noapte celelalte nopţi şi zile ale vieţii sale şi, cercetînd, ar trebui să spună cîte zile şi nopţi a petrecut în viaţa lui mai bine şi mai plăcut decît această noapte, cred că acela, chiar dacă n-ar fi om de rînd, ci însuşi marele rege, ar găsi că sînt foarte puţine la număr pe lîngă celelalte zile şi nopţi. Prin urmare, dacă aşa este moartea, eu spun că este un cîştig; pentru că astfel timpul întreg nu pare mai lung decît o singură noapte.
Iar dacă a muri înseamnă să pleci de aici în altă parte şi dacă sînt adevărate cele ce se spun – cum că acolo se află toţi cei care au murit –, atunci ce alt bine ar putea fi mai mare decît acesta, judecători? Dacă cineva, sosind în Hades, scăpat fiind de aceşti aşa-zişi judecători, îi va găsi pe adevăraţii judecători despre care se spune că împart dreptatea acolo, pe Minos şi Radamanthys, pe Eac, Triptolemos şi alţi eroi cîţi au fost oameni drepţi în viaţa lor, oare ar fi urîtă acea călătorie? Cu cîtă bucurie ar primi oricare dintre voi să ajungă lîngă Orfeu, sau lîngă Musaios, sau lîngă Hesiod ori Homer? În ceea ce mă priveşte, aş muri de bunăvoie de nenumărate ori, dacă aşa stau lucrurile (…).“
Platon, „Euthyphron, Apărarea lui Socrate, Criton“, Humanitas, 1997, traducere de Francisca Băltăceanu, Petru Creția și Marta Guțu.
