La Universitatea Columbia din New York se poate studia „critica muzicii rock“. Probabil și la alte universități din SUA, habar n-am, n-am căutat.
La Universitatea din București nu se poate studia „critica muzicii rock“. Probabil nici la alte universități din România, habar n-am, n-am căutat.
Pentru că în America există critici de muzică rock, acolo există și locuri în care criticii de muzică rock scriu critică de muzică rock. Și, uite-așa, americanul de rând interesat de muzica rock află ce se mai întâmplă prin muzica rock. Și ascultă – sau nu – o piesă, un album.
Pentru că în România nu există critici de muzică rock (în afară de doi-trei oameni care scriu critici prea scurte în Dilema sau Vice), românul de rând interesat de muzica rock nu poate afla ce se mai întâmplă prin muzica rock decât de la radiourile care transmit așa ceva: Guerrilla și încă vreo câteva. Prin urmare, de propagarea muzicii rock se ocupă, în România, DJ-ii de la radiourile astea. Evident, ei au preferințele lor. Evident, unele chestii nu le plac. Și, la fel de evident, nu o să pună la radio chestiile care nu le plac, că ar fi bizar să zică Bogdan Șerban la un moment dat: „Și acum o piesă banală, ba chiar de-a dreptul tâmpită, a unei trupe arhicunoscute“. Așa ceva nu se face.
Prin urmare, în România, muzica rock românească pe care o știe lumea e muzica rock românească care le place DJ-ilor. Și dacă nu le placi, nu exiști.
În plus, românii au cumva o aversiune față de topuri. Pentru 2017 par să existe două: unul al albumelor de metal românești, unul al celor mai bune piese din 2017. Nici unul care să zică, de exemplu, că cel mai album românesc din 2017 e, fără doar și poate, OKEAN, al oamenilor de la Travka.
Și, dacă nu există topuri, nu există discuții, nu există certuri, nu există repere – și nici autorități (care-s bune fie și doar ca să fie contestate, dărâmate, făcute cu ou și cu oțet). Și atunci muzica românească e ceva despre care fie se vorbește mereu la superlativ, fie nu se vorbește deloc, ca să nu se supere careva că-i zici că se repetă sau că a scos un album simpatic, dar care seamănă cam mult cu MEZZANINE de la Massive Attack sau cu unul dintre albumele recente și nesemnificative de la Pearl Jam.
Alfel zis, dacă am avea ceva critică, poate că trupele românești și-ar da și ele ceva mai multă silință.
Da’ n-avem. Și nu-și dau.
