Mie lumea vinului mi se pare fascinantă nu doar prin prisma rezultatului și a diversității de arome și gusturi, ci și prin multele necunoscute cu care viticultorii trebuie să jongleze pentru a reuși să livreze calitatea; în ultimii ani s-au făcut reale progrese, astfel încât un an foarte slab în Bordeaux (2013) a reușit să se vândă la prețuri cu doar 20-30% mai mici decât celelalte vintage-uri (deși anul a fost un dezastru istoric); și asta pentru că producătorii au fost supuși de-a lungul timpului unor teste aproape imposibile, care au dus însă la soluții și mai greu de închipuit.

Consider că munca aceasta, pe cât de asiduă și stresantă pe atât de inovativă, merită un omagiu și un share din partea noastră astfel încât toți cei ce îndrăgim vinul să putem înțelege pe deplin prin ce etape a trecut acesta până să fie savurat de noi în pahare elegante, cufundați în fotoliile comode de acasă sau lângă niște platouri apetisante la restaurant. Am mai spus și o repet: vinul este rezultatul muncii de peste an, nicăieri în lume neputându-se obține două recolte în cursul aceluiași an, deci un viticultor se poate bucura de maxim 40-50 de recolte într-o viață, dacă începe de tânăr. Alte băuturi (includ aici și pe cele nealcoolice) au cicluri de producție de doar câteva săptămâni, ba chiar ore, deci conștientizarea acestor eforturi nu poate decât să ajute la valorizarea corectă a vinului.

Circulă de câteva zile pe net imagini spectaculoase din diverse zone ale Franței (Chablis, Sauterness, Valea Loirei) cu vii aflate în pericol de îngheț. Proprietarii viilor se pregătesc cu o desfășurare de forțe fără egal și reușesc să păstreze via la o temperatură peste limita înghețului aprinzând mii de torțe printre rândurile de vie. Un singur butoi, de exemplu, poate costa până la 9 euro; multiplicat de sute de ori (sau chiar mii) rezultă un cost suplimentar pe care vignerons sunt obligați să le includă în prețurile vinurilor viitoare. Uneori suntem tentați să spunem că e mult snobism în nivelul foarte ridicat al prețurilor unor vinuri (20-30 euro) însă de multe ori există costuri reale în spate.

Imaginile vorbesc de la sine în acest caz și gurile rele spun că se apelează la această metodă tocmai pentru ca este și foarte spectaculoasă, totul viralizându-se și servind drept comunicator în favoarea cramelor. Însă eforturile uriașe nu pot fi negate, multe persoane din satele adiacente podgoriilor fiind mobilizate și chemate în ajutor.

Ar mai fi și o a doua metodă de protecție contra înghețului, mai eficientă, se pare, prin care viile sunt irigate astfel încât să fie complet acoperite de un strat de gheață, fiind astfel, paradoxal, protejate de temperaturile aerului ce pot coborî mult sub zero.

Dincolo de eficacitatea fiecărei metode, la final rămâne efortul depus de viticultori și dedicația lor, dar mai ales capacitatea lor de a nu se da în lături de la niciun efort pentru a menține sus nivelul calității. Eu identific aici atributele excelenței; mi-ar plăcea ca acest mic exemplu să fie inspirațional pentru cât mai mulți români, pentru ca noi, se pare, suntem mereu surprinși de anumite fenomene meteo și mai ales, ne mulțumim cu puțin, cu ce rămâne în urma unei grindini sau a secetei prelungite (precum și la fotbal sau în multe alte domenii).

Am găsit inspirație inclusiv în abnegația cu care unii viticultori spanioli dintr-o regiune din apropierea Barcelonei reușesc să cultive niște terenuri care nu permit accesul tehnologiei moderne și totul se face manual, cu ajutorul animalelor. Aceleași pante abrupte le regăsim și în Germania, pe valea râului Mosel sau în regiunea Porto, pe valea râului Douro.

Viticultorii aceștia nu sunt masochiști, ci își pun toată energia în cultivarea viței de vie chiar și pe cele mai abrupte pante pentru că vinul obținut din aceste plantații este unic, are caracter propriu ce servește ca diferențiator față de vinurile din același soi cultivate în alte locuri. Împreună cu diversele tehnici de creștere a viței de vie, de culegere și de vinificare a mustului, formează noțiunea de terroir, la care mulți fac referire și pe care foarte mulți nu o înțeleg până ce nu reușesc să guste vinurile.

Pe de altă parte, unii viticultori pot fi acuzați de masochism pentru faptul că se reîntorc la tehnici ancestrale de prelucrare a solului, cu pluguri trase de animale, totul petrecându-se datorită muncii oamenilor exclusiv; practic o nouă paradigmă se coagulează sub noțiunea de agricultura biodinamică, și ceea ce e surprinzător pentru noi, cei din România, e că putem fi în fruntea acestui val, pentru faptul că avem zone ce nu au cunoscut încă mecanizarea și utilizarea intensivă a tratamentelor chimice. Mai lipsește ca o mână de oameni pricepuți la branding și vânzări să se implice și să creeze awareness pe piața globală a vinului pentru a putea vinde cu prețuri decente care sa asigure capitalizarea producătorilor noștri. Deocamdată Romania e percepută ca o sursă de vinuri ieftine sau vrac, iar plus valoarea este la limita supraviețuirii.

Folosind educated guess unii ar zice că e total neproductiv să recurgi la plug tras de cai sau boi, însă se pare că mulți producători se aliniază la acest curent, ajungându-se astfel, în zone muntoase precum Priorat (din apropierea Barcelonei) să constatăm comuniunea strânsă între om și natură la foarte multe dintre bodegas (cramele zonei). În felul acesta, omul ”simte” via și o poate ajuta când are cu adevărat nevoie, nu prin aplicarea de tratamente conform unui manual generic scris cu mulți ani în urmă. Un vin bun se obține din struguri sănătoși, cultivați cu grijă și atenție. Avem și în România crame ce își ară parcelele cu pluguri trase de animale: în Dobrogea (La Săpata) și în Dealu Mare (Domeniile Franco Române). Îmi cer scuze față de cei pe care nu i-am menționat, dacă există.

Exemple de excepționalitate și de muncă asiduă împletită cu o răbdare de sfinx întâlnim și în metoda apassimento (strugurii culeși toamna sunt uscați pe paturi de paie și vinificarea începe abia după 3-4 luni) sau metoda culegerii strugurilor toamna târziu, după ce dau înghețurile, pentru obținerea ice wine sau metoda selectării manuale a fiecărui bob de strugure atins de putregaiul nobil (botrytis cinerea) pentru obținerea vinurilor de desert ultrascumpe (TBA) sau uscarea strugurilor Moscatel în Andalusia.

Nu neaparat detaliile procedurilor sunt demne de a fi reținute, ci eforturile uriașe ale viticultorilor, dispuși la orice pentru a obține calitatea dorită; opusul, zic eu, al lui ”merge și așa”.