Iar azi, brusc, am înțeles că am crescut. Târziu, o să îmi spuneți, târziu. Asta doar dacă am să cred în timp

și în prostiile voastre.

În vorbe și uitare.

În sunete ce țiuie a gol.

Un gol umplut cu nimicul unei lumi în derivă.

Un gol păstrat atât de gol, tocmai pentru ca eu să uit de tot.

Neatrăgătorul adevăr, acoperit de uriașa minciună a acestei lumi.

Iar din toate câte sunt, tu nu cunoști nimic. Nimic. Absolut nimic.

Te joci la suprafața unui ocean făcut din ignoranță și te minți

Sperând să mai treacă o zi.

Uitând că sensul aici este exact acolo unde nu te uiți.

Oamenii vorbesc mult și prost, nerealizând că prostiile se fac lume, iar lumea suntem fiecare dintre noi. Cu toate gândurile și trăirile fiecăruia.

Azi, am înțeles că sunt om mare. Femeie.

Nu am știut nuanțe, nu am știut substraturi, nu am știut adevăruri despre cine sunt și despre ceea ce eu merit. Ca om, ca ființă, ca suflet, ca spirit. Nu am știut nimic. Un gol, un hău. Așa am fost. Așa am trăit și nu am știut altfel. Am călătorit prin neant, deschizând cu teamă zăbrele, lanțuri, uși grele. M-am ascuns în neputință și în uitare. Am călătorit peste tărâmuri necunoscute, pe pământuri a căror poveste nu o cunoșteam, m-am scufundat în minciună și în ignoranță, am călcat peste mine, mereu și mereu și mereu. Am anulat trăiri și modificat stări, am retezat emoții și chestionat tot, am suferit, pentru că neînțelegerea a ceea ce ești aduce suferință, am înaintat anevoios, ca într-o închisoare fără ziduri.

Birourile? Birourile riscă să se dărâme peste toți noi atunci când va cădea lumea. Căci, va cădea. Deci, un adevăr știam eu. Ceva știam. Păi, și unde a fost adevărul ăsta până acum? Unde l-am ținut ascuns?

Ca să înțelegi nunața unei simțiri ai nevoie să o asculți, în liniștea venelor tale ce pompează sângele.

Am crezut aparențe, am văzut suprafață.  Am călătorit fără să știu absolut nimic despre mine și absolut nimic despre lume. Am învățat din dureri nerecunoscute, din trăiri nevăzute și din minciuni înfundate.

Ca să poți vedea iadul unui om, e nevoie să îl cunoști pe al tău. Ca să știi dacă se cunoaște pe sine este nevoie să te cunoști pe tine. Cum să te cunoști pe tine? Până în iad și înapoi.  Îți cunoști tresăririle, minciunile, ceea ce ascunzi, ceea ce nu vezi, ceea ce nu poți, ceea ce nu distingi, ceea ce te rușinează, ceea ce te sperie, ceea ce nu vrei să vezi, ceea ce nu poți să vezi, ceea ce păstrezi în tăcere. Iar atunci când simți că te doboară demonul, să anunți că e al tău.

Azi, am crescut. Nimic nu mai seamănă cu nimic, nici măcar scrisul. Nimic. Azi toate s-au schimbat. De azi încolo nu va mai fi nimic la fel. Pentru că, brusc, am crescut. Ceea ce iubesc, ceea ce mă atrage, ceea ce mă pasionează, ceea ce îmi trezește pasiunea, ceea ce mă mișcă, ceea ce îmi încălzește corpul de pasiune,  până azi a rămas necunoscut, neauzit, nevăzut. Rușinat, în spatele necunoașterii. Ascuns de mine. E ca și când o perdea groasă făcută din fum se așează peste om, iar el, orbecăind, distinge doar și doar dacă are atenția toată îndeptată spre ceea ce răsună din interior. E un freamăt ce poate fi imediat infundat la loc dacă nu este prins atunci când îți vorbește.

Sunt niște etape în ființa umană, ratate, prețul îți va fi scump. Sunt niște potriviri interioare, substanțele dinăuntrul tău cunosc anumite formule, nerespectate viața nu poate avea sensul ei firesc. Sufletul omului e trunchiat aici. Ca să se reașeze în forma lui are nevoie de reîntoarcere acolo unde este firescul ce cântă ființa umană în armonie perfectă.