După seria de articole cu animale veninoase, revenim cu picioarele pe pământ, mai ales dacă picioarele din spate sunt mai lungi decât cele din față, și prezentăm și animale ”drăguțe”, cu blană pufoasă, în accepțiunea populară acestea fiind printre cele mai drăgălașe animale, după pisicuțe și cățeluși: iepurii.
Evident, așa cum v-am obișnuit, vă anunț de la început că pe continentul european sunt mai multe specii de iepuri, în țara noastră regăsindu-se două din cele șapte specii prezente în Europa. Cum patru dintre specii sunt endemice, având areale limitate, iar una este prezentă doar în nordul extrem al contientului, cele două specii prezente și în fauna României sunt cele mai răspândite și, dacă e să vedeți vreun iepure, este cel mai probabil să vedeți una dintre speciile prezentate mai jos.
Iepurele de câmp (Lepus europaeus)
Deși denumirea sa britanică il definește ca fiind iepurele sălbatic european (European Hare), acest iepure nu acoperă integral continentul, el lipsind din Peninsula Iberică, Peninsula Scandinavia, Sardinia, Corsica sau Creta. Ajungând la dimensiuni apreciabile (sunt citate cazuri de exemplare ce cântăreau peste 10 kilograme, dar talia obișnuită nu depășește 5 kg), iepurii sunt ierbivori, petrecându-și cea mai mare parte a timpului… mâncând.
Iepurele de câmp este o specie sfioasă, fiind mai activ noaptea. Totuși, dacă sunteți atenți, îi puteți vedea și ziua, în special primăvara, când masculii devin mult mai îndrăzneți, căutând femelele și angajându-se în lupte teritoriale, uneori destul de violente (ridicați pe picioarele din spate, intr-un fel de box, precum cangurii în Australia). Iepurii pot executa sprinturi de mare viteză pe distanțe scurte, locomoția făcându-se prin salturi ce pot ajunge și la câțiva metri!
Iepurii au un spor natural proverbial, femelele fiind fertile din ianuarie până în octombrie. Vârful de fertilitate este în perioada martie-aprilie, când femelele pot da naștere și la 6-8 pui, la intervale de doar șase săptămâni, reintrând aproape imediat în călduri pentru o nouă generație. Adăugați la acest calcul faptul că iepurii ating maturitatea sexuală încă din primul an de viață și veți avea dimensiunea exactă a potențialului sporului natural al speciei.
Din fericire, carnea iepurilor este gustoasă, fiind apreciată de om încă din cele mai vechi timpuri. La aceasta adăugăm apetitul altor prădători naturali pentru carnea de iepure, de la păsările de pradă (acvilele de talie mare și codalbii, bufnițele de talie mare) până la canide (vulpe, șacal, inclusiv lup), toți acești prădători contribuind semnificativ la menținerea populațiilor de iepuri sub control.
Iepurii din Europa sunt pe alocuri în declin, în special din cauza practicilor agricole de tip monocultură și lipsa zonelor tampon de tip pârloagă. Iată un iepure de tip statuie, încercând să se camufleze într-o zonă cu iarbă înaltă.
Totuși, iepurii pot fi ușor văzuți în spații cultivate, nesinchisindu-se prea mult de fermieri, iar în zonele cu puțini prădători fiind chiar îndrăzneți și fotogenici. Iată un iepure de câmp lăfăindu-se într-un lan de floarea soarelui, în Dobrogea.
Mai mult, iepurele de câmp a fost introdus și în zone unde nu era specie nativă: sudul Scandinaviei, Marea Britanie, Creta, ba chiar în America de Sud, Australia sau Noua Zeelandă, fiind considerat specie dăunătoare, afectând echilibrele naturale prin sporul său natural și distrugeri.
În România (în special în zona Moldovei) a fost adusă și o altă specie de iepure, iepurele de vizuină.
Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus)
Acest iepure nu e autohton, arealul său fiind nordul Africii, peninsula Iberică și Franța. Fiind o specie prolifică, a fost introdusă pentru vânătoare sau în ferme și în alte țări din Europa, unde este considerat deja specie dăunătoare, afectând prin sporul natural ridicat echilibrele naturale în zone unde proliferează, în lipsa prădătorilor naturali. Precum rudele lor, și iepurii de vizuină sunt o specie gregară, putând fi observați în grupuri de mai muți indivizi hrănindu-se în spații deschise.
În Germania, Austria, Elveția sau Italia aceștia pot fi văzuți inclusiv în parcurile din marile orașe. La noi pot fi întâlniți doar în câteva județe din Moldova, această specie fiind în declin pe plan local datorită bolilor transmisibile în micile populații aflate în sălbăticie.
Ei pot fi ușor deosebiți de iepurii de câmp după talie, forma capului, ochii de altă culoare, urechile mult mai mici și mai rotunjite sau după comportament. În imaginea de mai jos, un juvenil surprins într-un parc din Germania.
