Prima formație pe care o asociez cu copilăria e, de departe, Electric Light Orchestra. Știam să le fredonez piesele înainte să pot să le înțeleg versurile în limba engleză. Evident, de vină e taică-meu, care a avut grijă să ascult albumele băieților peste tot, în casă, în mașină, în drum spre munte, spre mare, oriunde putea fi redată o casetă, practic, așa că era inevitabil să apară printre primele ediții Album Duminical, pe radio. Sunt conștient că pentru mine înseamnă mult din motive absolut subiective, dar asta e, trebuie să îi împart cu voi.
Albumul Electric Light Orchestra pe care l-am ales e povestea lor concept cu care, tot subiectiv, rezonez eu cel mai bine: Time. Un album apărut în 1981, cu trei ani înainte să mă nasc, despre o călătorie în timp până în anul 2095. Despre un tip, mai exact, care face călătoria asta pe parcursul a 13 melodii și trece prin toate trăirile cuiva care nu mai recunoaște lumea înconjurătoare. Ca fapt divers, e singurul album muzical din lume dedicat călătoriei în timp. Coincidența, dacă ar fi doar atât, face ca albumul să sune destul de actual și acum, în 2018, având în vedere că suntem pe vârful unui val de 80s revival. Și noi oricum prețuim timpul foarte mult la Album Duminical, așa că, poftim, un argument în plus!
Deși povestea călătorului în timp, pe parcursul albumului, nu e cea mai fericită, stilul melodiilor e foarte diferit de la una la alta, majoritatea fiind uptempo, vioaie. Printre femei android, care pot fi și – surpriză – telefon, călătorii pe Lună, străzile de cu 100 de ani în urmă și clădiri ca turnuri de fildeș, tema principală rămâne dorul de iubirea din trecut, într-o lume nouă, sintetică. Freudian, chiar. Recomand ascultarea albumului Time cu versurile la îndemână, fiindcă e, cu adevărat, o poveste. Și încă una care se desfășoară în timpul vieților noastre.
Ah, și, era să uit, dacă vă place, poate mai aveți norocul să prindeți bilete pentru turneul european pe care Jeff Lynne, omul din spatele și din fața proiectului Electric Light Orchestra, îl are anul acesta. Eu mi-am luat la Amsterdam. Enjoy!
Trebuie să fie interesant să aflu cum este posibil ca oamenii care asculta muzică astăzi si care au la îndemână cel puțin 3-4 variante identice cu ELO, dar actuale, să asculte totuși ELO. Doar fiindcă urechea lor recunoaște sunetele? De fapt pe asta se bazează toată industria muzicală, pe repetiție? Cunoscut devine automat plăcut?