În ultima vreme trăiesc cu impresia că nu există suficient timp pe lume ca să ascult(ăm) toată muzica bună care plutește acolo, afară. Stăm închiși în niște baloane pe care doar evenimente excepționale ne fac să le lărgim, noi și muzica noastră pe care credeam că o știm și că doar pe ea o iubim. Am să vă vorbesc puțin despre un album recent sosit în colecția mea și de mult sosit pe lume. S-a întâmplat ca-n weekend să pun discul pe pick-up și acul pe disc având alături de mine un pahar (hai, două) de vin și asta a fost suficient pentru un transport gratuit într-o altă lume. Plus că mi se pare că făcusem o nedreptate prea mare incintelor mele acustice, să le privez de niște Beatles timp de aproape un an. The Beatles, probabil cea mai mare trupă din lume, pe care am ascultat-o fără oprire în copilărie, având niște CD-uri găsite pe la o mătușă, cu toată discografia trupei (chiar mă refer la mătuși fizice, reale, nu la downloadat ilegal de pe net sau la rude fabricate à la Năstase.)
Albumul de față, pe care m-am și grăbit să-l arunc în weekend pe radio în emisiunea Album Duminical este unul din 1967, un clasic – Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band. Care anul trecut a beneficiat de o foarte necesară remasterizare. De ce anul trecut? Pentru că atunci a împlinit 50 de ani. Poate cea mai bună parte a acestei relansări a fost noul mix stereo, unul foarte lăudat. Nu am ascultat albumul pe vinyl în variantele vechi dar, după ce mi-am petrecut copilăria ascultând CD-ul și MP3-urile, pot spune că abia aseară am ascultat pentru prima dată Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band. Ceea ce e cu adevărat delicios este că de remasterizare s-a ocupat Giles Martin, fiul lui George Martin, producătorul original al albumului și producătorul de casă al celor de la The Beatles. El s-a folosit atât de tehnologia modernă cât și de cea vintage pentru remasterizarea stereo a albumului -> Rezultatul? Un sunet mult mai clar și mai spațios, impresionant chiar și pentru o pereche de urechi nu foarte antrenate. Vă recomand să luați ediția asta aniversară de vinyl, Half-Speed Remastered la studiourile Abbey Road din Londra. Nu veți avea nevoie de ediția pe două discuri, cu toate variantele extra și inutile din studioul de înregistrări, mai bine salvați niște bani și mai luați un alt disc. De cea pe două discuri merită să vă atingeți doar dacă sunteți mari “Beatles fani” și umblați „în teniși albi”.
Despre album, ca fapt divers mai e de spus că a stat 27 de săptămâni în vârful topului din Marea Britanie și 15 în vârful celui din Statele Unite. Și că a fost primul material rock care a primit Grammy-ul pentru albumul anului. Toate astea se întâmplau, vă amintesc, în 1967. Trupa asta, Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band este un alter ego al Beatleșilor ce a apărut la sugestia lui Paul McCartney. Scopul? Să le dea mai multă libertate muzicală Beatleșilor, dornici să experimenteze progresele tehnologice. Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band este artă, este unul dintre primele albume concept, este psihedelic. Are vreo 39 de minute care mie în seara aia mi s-au părut ore. Și a inspirat, la modul cel mai serios, generații după generații de muzicieni.
Un tribut modern adus acestei prețioase bucăți muzicale putem spune că este albumul Sam’s Town, al celor de la The Killers. Și Pretty Odd de la Panic! At The Disco. Și, cel mai recent, trupa Dr. Pepper’s Jaded Hearts Club Band, un supergrup format din Matt Bellamy (solistul Muse), Miles Kane, Chris Chester (de la Jet), Sean Payne (de la The Zutons) și ocazional chiar Paul McCartney. Hai că e bine. Audiție plăcută!
