Oare ce glas are Dumnezeu și cum se simte el înăuntrul pieptului? Ce invenție o mai fi și asta? Întrebarea venise de nicăieri și tot de nicăieri se auzi o voce puternică. Se așeză cu buzele exact în fața fetiței tunând către ea, am impresia că te crezi foarte deșteaptă. Fetița făcu ochii mari și cu curaj, lăsă urletul înăuntrul ei, prin pielea feței. Nu mă cred deșteaptă, răspunse, dar am obosit ca vocea mea să fie tăcută, timidă și neauzită de frică că tu, Dumnezeule o să-mi faci cine știe ce. Aaa, deci tu insiști, continuă vocea. Ei bine, da, răspunse fetița răstit. Insist și cer sus și tare ceea ce vreau. Ce îmi poți face? Vocea păru derutată, tăcu pentru un moment și apoi o ascultă. Oare dialogul nostru interior, cel pe care nu-l auzim niciodată, ce roluri joacă? Cine suntem noi și cine e vocea, pentru că Dumnezeu nu e cu siguranță? Prinsese curaj fetița, iar vorbele ei se rostogoleau apăsat. Se certa cu Universul, dar pentru prima oară își auzea vocea la adevărata ei intensitate. Urletul ei era tot Dumnezeu, sfărâma secole de rușine ascunsă în frica de a fi. Oare de întuneric ne temem sau de lumină? Oare de infinit fugim? De profunzimile noastre amețitoare? Dacă te apuci să cauți nu ai să găsești marginea niciodată. Ea nu există. Ești parte din tot și fiecare unghi din care ești capabil să privești va crea o nouă, infinită realitate. Croșetăm voci și invenții înăuntrul nostru doar pentru a rezista golului, nimicului. Nimicul ne sperie și atunci alegem să supraviețuim, cârpind petice ce ne vor opri sângerarea, dar nu ne vor da voie să simțim iubirea. Pentru că vocea lui tocmai în nimic se află, în golul absolut ce se așterne atunci când realizezi cine ești și de unde ai venit. El nu are voce, doar simțire. Pentru asta ni s-a dat corpul. Pentru asta atâta perfecțiune. Doar prin corp ai să poți ajunge la el. Doar cu inima. Doar acum, în exact această clipă făcută din cine știe câte miliarde de ani. Pentru asta suntem oameni, pentru asta suntem aici, pentru asta în forma asta. Așa și nu altfel. Fetița zâmbea, nu mai înțelegea nimic. Citise undeva demult despre infinitul dinăuntrul nimicului. Citise atunci fără să știe de ce, fără să știe ce caută, fără să știe care îi va fi drumul. Infinitul dinăuntrul nimicului. Oare trebuie să se dezintegreze tot ca să poți ajunge la tine? Iar în procesul de dezintegrare ce mai rămâne? Nimic. Absolutul. Dar de ce ne agățăm de tot? Pentru că ne e frică de moarte. Pentru că nu știm cine suntem. Pentru că acest tot ne dă și o formă aparentă în care credem cu tărie, dar ne e frică să privim în toată splendoarea unui suflet ce caută de secole să-l privești direct în ochi. Fetița pășea când cu mâna sus, când cu picioarele aruncate prin aer. Dansa cu aerul și îl modela cu mișcările corpului ei. Simțea totul, asculta fiecare șoaptă, fiecare vorbă, fiecare simțire, pentru că o învățau despre tot. Asculta și învăța să iubească. Asculta și știa că nu există decât tot, iar fiecare dintre noi suntem parte din el. Nu există cuvinte, idei, concepte, care să ne separe atunci când inima vrea să se unească cu o altă inimă. Curgem unul spre celălalt. Iar dacă refuzăm acest dans infinit este pentru că ne e frică de cât de mult suntem. Numai atunci când inima va fi pregătită să simtă cu adevărat tot ceea ce e formă adunată în jurul ei va exploda în miliarde de bucăți ce se vor împrăștia în infinitul ce ne face să fim unul. În liniștea ce se așterne după explozie ai să-l auzi limpede pe Dumnezeu. În cum te va durea corpul în această călătorie ai să-l găsești pe el. Gălăgia fiecăruia doar calea către el.
