Avea ochii întredeschiși. Lumina de afară nu pătrunsese încă prin membrane și țesuturi, artere, vene și nervi. Gândul nu mai așteptă și se ridică la suprafață. Iar dacă nu ai știut să te iubești decât așa, dacă nu ai știut să iubești copilul decât cu grija că dacă el va greși va fi abandonat, cum ai fi putut oare să iubești? Pentru că ai să greșești și acum și mereu. Și orice ai face nu ai de unde să știi cum se va așeza, între straturile celuilalt aerul dinăuntrul gestului tău, ce mișcă aerul din afară, ce miscă, la rândul lui, aerul dinăuntrul cui ajunge acea parte din tine. Nu poți controla asta. Pentru nimic în lume. Poți să te iubești și să nu mai ai frică. Ești tu cu întuneric și lumini. Doar că în întuneric e lumină. Ăsta e singurul lucru la care să aspiri. Tu nu ești tu-ul pe care l-ai imaginat. Cel ce repetă la infinit chemând asta, eu sunt.
Și oricât de mult ai vrea să fii, ceea ce va căuta o parte din tine va fi doar experiența în care ai să greșești. Până când nu ai să-ți mângâi întunericul și greșeala, o să doară.
Dar…..ar fi vrut să spună ceva fetița, iar lacrimile îi furau vocea și nu o lăsau să iasă afară. Oare ce parte din noi nu ne dă voie să ne lăsăm inima să vorbească? Partea care nu aude, care e surdă, insensibilă, rece. Și ce o face să fie surdă și insensibilă?
Suferința nevăzută, copilă, întodeauna suferința. Suferința ne separă, suferința ne face de piatră, Dar sub piatră e atât de multă dorință de soare și de lumină. Atât de mare nevoia de iubire e ascunsă acolo și atât de greu să urnim piatra din loc. Pentru că e așezată nu de acum ci din timpuri despre care noi nu ne mai amintim, așa cum nu ne mai amintim despre cine suntem și de unde venim. Dar dacă pentru un moment ai să te legi la inima mea, iar eu la a ta, dincolo de nume, gânduri, dorințe, ani, timp, dincolo de tot, ai să-ți simți imensitatea și doar atunci ai să poți atinge infinitul cu degetul. Doar în contact cu o altă inimă și doar făcând totul să tacă. Ne e frică să ne privim și ne e frică să dăm piatra la o parte pentru că există riscul să te dezintegrezi în liniștea universului și va fi gol.
Și atunci e mai ușor să ne agățăm în cuvinte.
Cântă infinitul, chiar și doar cuvântul și într-o zi ai să-l simți
Cântă despre noi și poate într-o zi ai să știi.
Ai să știi atunci când înăuntrul tău lumina a răzbit piatra
De care m-am tăiat până la os.
Iar prin tăietura, ce revela straturi și straturi și straturi de povești, a intrat lumina
Ce îmi arată despre infinitul
Pe care îl port înăuntru.
Fetița înălță un zâmbet către cerul, ce îi inunda tot corpul. Pentru o fracțiune de secundă, care durase cât o respirație pe care ar fi vrut să o suspende, simțise golul.
