La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce regizor ai vrea să-ți ecranizeze povestea vieții și de ce? Iar pentru cei cu exces de zel, am permis și nararea unui mic scenariu al acestui film.
Concursul se încheie dumincă, 27 mai, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 mai. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Mai jos este unul dintre textele finaliste.
***
Ești veșnic? Dacă ai fi o operă de artă, se pare că ai fi. Dar chiar și așa… O mie de chipuri (mai mult sau mai puțin): Cum pot fi ele regizate? Ce chip ți-ar putea regiza cineva, mare, veșnic în sine, dar care nu ți-a văzut nici măcar umbra unuia dintre ele? Căci câte chipuri ai, atâtea vieți trăiești.
Nu sunt universuri paralele, multi-versuri sau matematici n-uple repetitive. Ești tu, tu în casa ta, tu în familia ta, tu în mintea ta, tu în viața ta, tu în parc, tu oriunde ai fi, tu… Și tu, în ochii și prin ochii privitorului, celui la rându-i cu o mie de chipuri, mai mult sau mai puțin, care te-a întrezărit cumva și pe care ai încercat să-l deslușești.
Multe „opere de artă” umane, veșnice, au fost regizate. Unele cronologic, altele surprinse în diverse momente faste ori nu. (Steve Jobs, de pildă, chipuri cu cel puțin două ecranizări complet diferite.) Ce chip ar reuși acel regizor să mi-l surprindă și să mi-l transforme în veșnicie? Depinde pe care i-l fac cunoscut. Depinde pe care vreau să-l încastrez în memoria colectivă despre mine. Depinde de chipul principal, de dictatorul (care sunt în realitate) care îi impune regizorului acel chip sau poate pe celălalt. Depinde şi de ochii cu care regizorul mă privește.
Și, dacă așa ar fi, dacă așa aș face, oare cine ar fi cu adevărat regizat: chipul pe care i l‑am servit sau regizorul, care prin chipul meu, se autoregizează căutându-și alături de mine încrustarea pe peretele timpului? Și nu ar fi de fapt taman invers? Eu îi devin regizor deoarece l-aș face mare dezvăluindu-i și lui doar câteva (puține!) dintre toate chipurile ce le poartă în realitate. Și, dacă aș catadicsi la regia-regizarea vieții mele, aș deveni doar un ciunt pentru cei care mi-o vor descoperi… Ciunt de două ori: Mai întâi, pentru că știrbit m-am prezentat în fața lor, și apoi, pentru că regizorul mi-a schimonosit și mai mult unul dintre cele o mie de chipuri, mai mult sau mai puțin. Dar e și voința regizorului la mijloc, indiferent de chipul meu. Poate că îmi pătrunde chipurile, dar cum alege în realitate să mi le închipuie? Cumplit ar fi ca toate chipurile mele bune să-mi fie dezvăluite pentru veșnicie după o altă regie decât cea proprie. Atunci aș fi cu adevărat regizat.
Opera de artă este și rămâne în memoria colectivă. Valoarea-i este temelia veșniciei. Ce chip al meu poate fi, poate deveni atât de valoros ca să rămână veșnic? Iar dacă sunt veșnic, ar mai trebui să fiu regizat?
Te vad castigator cu textul asta. Insa “cheia” temei date este ” si de ce”. Bafta.