Diminețile în care lacrimile se amestecau cu picăturile de ploaie mai veneau. Și de cele mai multe ori veneau fără să se anunțe. Le lași să îți spele obrajii și te duci între copaci, acolo unde ceea ce plângi se va amesteca cu totul și se va elibera printre frunze. Acest univers care este corpul își are mecanismele lui unice, propriul său ritm, iar noi suntem aici ca să îl urmăm în ceea ce are de împlinit. Dacă mai are de plâns trebuie să o facă. Dacă mai are de durut e necesar să te doară. Dacă te poartă într-un hățiș de unde nu mai înțelegi absolut nimic va trebui să stai și să reînveți să aprinzi focul. Fetița se îmbrăcă în buline ce spuneau povești despre inocență. Cerul era înalt, frumos și mândru. Soarele stătea pitit pe după nori și povestea despre strălucire, dincolo de picăturile de ploaie ce cădeau ordonat. Era un cântec în aer, iar dacă rămâneai nemișcat și lăsai apa să te atingă auzeai limpede cântecul căderii. Inocența se pierde brusc printre degetele ce au uitat despre atingerea ce se naște lent între mine și tine. Între sufletul meu și sufletul tău. Credeți că ne întâlnim între noi altfel? Credeți că sufletele ce vin în contact unul cu celălalt aspiră la ceea ce omul are impresia că vrea? Ele își au misiunea lor, în timp ce noi ne ocupăm timpul cu măruntul vieții pus în scenă tot de noi. Pășea prin bălți pentru că erau porți ce se deschideau către lumi fantastice, se agăța de frunze ca să le scuture de apa ce se odihnea adunând povești din jur, își stergea pielea feței în timp ce umezeala se strecura aproape de piele și o îmbrățișa într-o greutate rece. Era ca atunci când iubești și nu ești iubit. Înveți lecția plutirii. Înveți să accepți recele hainelor ce te îmbracă. Te dor, sunt grele, dar înveți să iubești ploaia ca un copil. Recele îți intră în tine printr-un fior, și se strecoară pe unde își dorește el, trezind la viață amintiri uitate de vreme. Dacă le oferi un gând se vor folosi de el și se va întâmpla să împlinești un plan deja știut, dar dacă vei zâmbi și te vei lăsa mângâiată e posibil să scrii un cântec nou în tine, în jurul tău și în inimile celor ce îți vor ieși în cale. Vei învăța astfel cea mai prețioasă lecție, să îți încălzești propriul corp cu propria căldură. Am venit pe lume într-un loc și într-un timp aparte. Sunt timpuri în care delicatețea infinită a sufletului e uitată, sunt timpuri în care, pentru că nu mai știm să ne privim în ochi cu smerenia recunoașterii simțuri se atrofiază și dispar. Ne păstrăm doar oameni în propriiile noastre închisori, uitând cât suntem de mari. Rămânem prinși în haine ce strâng, cu răceală uitând despre puterea pe care o avem în noi. Forța unei inimi ce știe despre cine e emană atâta căldură încât eliberează ființa din strânsoare. Ușurimea unui suflet ce și-a amintit de casă te pune într-un leagăn și te poartă până la cer și înapoi într-o singură clipire.
Adu-mi soare în păr
Și îți dau zâmbetul meu.
Lasă-ți palmele să cânte iubire
Iar eu îți arăt
Iubirea de om ce simte prin piele
Iubirea de om ce cântă prin piept.
Iubirea de om ce cântă divinul.
Iubirea de om ce te face să fii zeu sau Dumnezeu.