Ai zice că, după mulțimea de războaie și conflicte religioase ce abundă în lecțiile de istorie, nimic nu-i apropie pe evrei, creștini sau musulmani. Lucrurile însă nu stau deloc așa, iar Cristian Vechiu, cercetător și lector al cursului Înţelepciune şi mister în Cabala, pe care îl susține la Fundația Calea Victoriei, îți povestește care sunt principalele lucruri care apropie cele trei credințe.

Cunoscute și sub titulatura de „religii ale cărții”, cele trei mari tradiții monoteiste – iudaismul, creștinismul și islamul – împărtășesc nu doar importanța acordată textelor lor sacre: Tanakh, Biblia și Coranul, ci și unele elemente de credință. Vă voi povesti, pe scurt, câteva aspecte mai puțin cunoscute sau poate pur și simplu trecute deseori cu vederea în zilele noastre, despre istoria comună a acestor tradiții religioase:

Pe lângă supranumele de „religii ale cărții”, iudaismul, creștinismul și islamul mai sunt numite și tradiții abrahamice. De ce? Pentru că Abrahaam (Avram) apare ca personaj fundamental în scrierile sacre ale tuturor celor trei religii.

Figură patriarhală, Abrahaam este alesul lui Dumnezeu, în tradiția iudaică și creștină, chemat să fondeze un popor credincios (poporul evreu). Prin exemplul lui urmează să fie restabilită legătura primordială – pierdută odată cu alungarea din paradis – dintre om și divinitate. Personajul apare și în alt context. Pentru tradiția islamică, Abrahaam este un profet și un mesager al lui Dumnezeu, figură primordială întrucât el amintește de o perioadă în care învățătura despre adevărul divinității nu fusese încă coruptă ori fragmentată. Povestea e ușor diferită, însă rolul personajului e același.

Figurile profetice sunt comune în toate cele trei mari tradiții monoteiste, chiar dacă nu întâlnim întotdeauna aceleași personaje ori fapte puse în seama lor. Altfel spus, profetismul este esențial în înțelegerea doctrinelor din iudaism, creștinism și islam. Dacă în primul caz profeții au rolul de a livra mesaje și învățături ale divinității care să restabilească legătura dintre poporul ales și Dumnezeu, în creștinism acestei funcții i se adaugă și prefigurarea unui Mesia care să izbăvească întreaga omenire. Pentru tradiția islamică, linia profetică este încheiată cu Mohamed, „pecetea” profeților, cel care vine să împlinească învățătura revelată omenirii de-a lungul timpului prin figuri ca Iosif, Iacov, Isaia, Ilie sau Ezechiel.

La nivelul practicilor religioase, trebuie amintite rugăciunea și zeciuiala. Rugăciunea constituie pentru toate cele trei tradiții un mijloc de a comunica cu divinitatea, de relaționare neintermediată cu sacrul. Importanța rugăciunii este evidențiată și de tradițiile mistice care s-au conturat de-a lungul vremii în jurul iudaismului, creștinismului și islamului.

Zeciuiala, pe de altă parte, reprezintă o practică religioasă cu aspect social care poate fi întâlnită atât în iudaism – vezi reglementări ale acesteia în cărțile Leviticului, Deuteronomului și Numeri din Biblia iudaică – cât și în creștinism. În creștinism s-a dezvoltat, probabil, pe fondul iudaic al primelor comunități creștine. Argumente scripturistice pentru această datină se găsesc în Epistola către Corinteni I și II și în Faptele Apostolilor din Noul Testament.

Regăsim imperativul dărniciei și grijei pentru aproapele aflat în dificultate și la musulmani. Zakat-ul – denumirea arabă a zeciuielii – “reprezintă unul dintre cei cinci stâlpi ai islamului. Cu alte cuvinte, nu e doar o îndatorire morală de a face milostivenie celor neajutorați, ci o obligație primară de ordin religios.”