Cele mai bune lucruri în viață sunt alea simple, sau mă rog alea care par simple – un apus de soare, zâmbetul inocent al unui copil, o melodie pe care o poți fredona, o carte fără kilometrii de note de subsol, o pictură la care nu trebuie să înclini capul într-o parte, un sărut, o masă la Ivan Pescar. Pentru un lipovean, vizita la Ivan Pescar e ca o întoarcere acasă. Mâncarea simplă de acasă, atunci când acasă se află pe malul Dunării pe drumul ei de final. Nu e o cârciumă de pește ca oricare alta, nu e o cârciumă pentru oricine, poate chiar nu e o cârciumă în accepțiunea clasică a termenului. Ivan Pescar e un loc în care ajungi mergând până la piața de flori de la Coșbuc. În buricul Uranusului, al târgului cum ar veni. Pentru următorul loc de același calibru trebuie să iei o mașină, un bac, o șalupă și să mai mergi ceva pe jos. Cine înțelege acest lucru se poate duce bucuros să mănânce, cine caută chelneri aplecați, parcare cu valet, meniuri complexe atunci probabil că nu ar trebui să se mai deplaseze. Pentru că la Ivan lucrurile stau cam așa – dacă e foarte aglomerat ( și de obicei în week-end este) comanda de fel principal durează, chelnerii mai uită să-ți pună vin în pahar și te duci uneori singur la bar, toaleta e la subsol iar zona în care se află locanta poate părea dubioasă. Și mai pot înșira încă multe neajunsuri pe care le poate avea bucureșteanul devenit brusc cunoscător după ce toată copilăria a mâncat prost acasă. Există însă un singur motiv care bate de departe toate neajunsurile, făcându-le să pară nu disconfort uri ci mai degrabă parte din fascinația locului. Acel motiv se numește simplu – MÂNCAREA.

Scrumbie afumată, pastramă de crap auriu, siliotka, storceag, scordolea, crap pe varză, sardeluțe marinate, caras prăjit în mălai, icre adevărate, rapane -iată niște lucruri care pentru cunoscători reprezintă Mecca plăcerilor culinare. Ca să nu mai vorbesc de tot felul de alte delicatese sezoniere, pentru că peștele care ajunge la Ivan e pescuit, nu crescut. Și nu e pescuit de un bulgar pe nume Ivanov sau un grec pe nume Iannis ci, cel mai probabil, de un român pe nume Volodea. Eu unul de câte ori mă duc acolo și încep să mănânc (aproape necontrolat) am impresia că încep să aud un acordeon înfundat departe pe baltă și o voce gâjâită de lipovean (nu o să spun beat, pentru că lipovenii nu se îmbată niciodată, ei doar se hidratează corespunzător) care fredonează „Маруся раз, два, три калина…” în timp ce ramele lotcii lovesc ,în cadență, apa.

Dacă vă întrebați vreodată, după ce ați făcut un periplu prin toate cârciumile de pește de prin București și nu numai, ce gust ar trebui să aibă cutare preparat de pește, care este de fapt gustul autentic, ei bine, Ivan Pescar este DEX-ul gustului în acest domeniu. Odată ce ai mâncat storceag la Ivan vei ști tot timpul cum ar trebui să fie.

Tot ce veți mânca în această locantă pusă de Dumnezeu în fosta Bursă de Mărfuri, va avea un gust simplu. Atât de simplu încât veți rămâne cu garda jos precum un pugilist din Brăila care a luat un croșeu în timp ce se pregătea să dea unul. Dacă ai cât de cât simțul gustului pus la punct ( în sensul în care nu muști dintr-o sfeclă și ți se pare că are gust de ananas) simplitatea de la Ivan pe va înduioșa pentru că are în compoziție lucruri precum inocență, autenticitate, ancestralitate.

M-am gândit mult dacă să scriu un articol despre cârciuma asta sau să o țin egoist doar pentru mine. M-a înfuriat însă buchetul de critici culinari cu patalama ( vorba vine) care după ce au mâncat acolo au avut de observat doar faptul că lista de vinuri nu e destul de largă, că un chelner nu ști a să ducă farfuria, ca sunt gunoaie pe stradă sau că singurul lucru bun a fost mămăliga. Aplecarea acestora către cultura dorada/somon/cod pesemne că le-a blocat bunul simț neaoș pentru ceva decenii de acum încolo. Așa că iată, îl scriu, cât de explicit mă duce pe mine tastatura. Ivan Pescar nu este un must have, nu e un loc în care există suporți pentru genți Hermes și nici nu e așa ieftin cum crede homo sapiens de Dâmbovița când aude de pește local. Nu. Ivan Pescar nu e nimic din toate astea. E un restaurant imprefect, un loc simplu pentru oameni simpli cu gândire complexă.

Pentru toți ceilalți, vă rog, încercați alături.

Un lipovean simplu,