Dacă te-a prins deja microbul muzicii pe vinyl, anul trecut mai mult ca sigur că ți-au trecut prin mâini și câteva discuri noi (și sper că ai purtat mănuși când le-ai manevrat). 2017 a fost anul cu cele mai mari vânzări de discuri de vinyl din ultimii 27 de ani, adică de pe vremea când Nirvana lansau Nevermind. Ed Sheeran, Liam Gallagher, The Beatles și Amy Winehouse au ajutat la niște cifre record, cifre ce s-au tradus printr-o creștere cu 27% a vânzărilor față de 2016.

Așa că, la început de 2018, mi-am propus să vă fac o recomandare, un „must-have“ de vinyl ieșit anul trecut. Am luat discurile la ascultat, convins fiind că voi ajunge să recomand un artist proaspăt, că doar a fost plin anul de muzici noi și valoroase. Dar înainte de a dezvălui „alesul“, adică discul anului trecut, hai mai bine să vă spun o poveste.

Urmăream de câteva luni, pe Internet, un club de discuri de vinyl. Era plin de bunătăți, lună de lună, discuri rare, ediții limitate și trebuie să recunosc că mi se părea și un lucru obligatoriu, pentru un nebun audiofil ca mine, să fac parte dintr-un club. Mă și imaginam pe un fotoliu elegant, cu trabucul în gură, scotch-ul în mână, ascultând nimicurile spuse de ceilalți membri. Statul pe gânduri a fost brusc întrerupt de anunțul că Vinyl Me, Please, chiar clubul din care-mi doream să fac parte, urmau să editeze pe vinyl o primă ediție a albumului cult al formației Gorillaz, Demon Days, pentru a cărui venire pe lume se rugau de ani de zile la zeii vinylului toți melomanii. Ca să scurtez povestea, din aprilie anul trecut mă bucur lună de lună de minuni discografice și redescopăr muzica datorită acestui club. Au chiar și un forum (da, ați citit bine, mai există forumuri în 2017! pardon, 2018!) pe care oamenii fac recomandări cinstite de artiști care chiar merită tratamentul rafinat al vinylului. Spre finalul anului au lansat un program paralel, numit „Vinyl Me, Please – Classics“, la care am fost inițial reticent să mă înscriu. Dacă mă-ntrebi acum de-un top al realizărilor din trecut, înscrierea în acest program s-ar afla cu siguranță foarte sus pe listă. Două dintr-o lovitură, cum se zice: muzică nouă și muzică clasică la un loc. Și prin clasic să înțelegeți, vă rog, și jazz, funk, soul și blues.

Și, uite așa, din tona de albume minunate venite pe lume anul trecut eu vă recomand un material apărut inițial în 1962. Jazz Samba, înregistrat la Pierce Hall, All Souls Unitarian Church din Washington D.C. într-o zi rece de iarnă, pe 13 februarie 1962, de două genii: Stan Getz și Charlie Byrd, care alături de trupa lor au chemat Copacabana pentru șapte cântece pe acest disc. Expresia bossa nova nu apărea scrisă nicăieri pe coperta sau descrierea acestui album. Și, totuși, Jazz Samba e discul care a dat sens acestei alăturări de cuvinte braziliene indigene. Fără repetiții, cu șase microfoane și tras dintr-o singură încercare: de atât a fost nevoie ca să se schimbe sunetul anilor ’60 și al tuturor verilor ce au urmat.

Cincizeci și cinci de ani mai târziu, ăsta, zic urechile mele, e cel mai bun vinyl apărut în 2017, cu un sunet cum nu mi-a mai fost dat să aud. Bineînțeles, se recomandă ascultătorului și trecerea rapidă la un sistem audio pe măsură. Bucuria de a auzi sunete noi, melodioase pentru prima dată în viață: neprețuită.