Albumul Damn al lui Kendrick Lamar a primit acum câteva zile premiul Pulitzer pentru muzică, fiind prima dată când se acordă asemenea distincție nu doar pentru un album rap, ci pentru orice altceva în afară de jazz sau muzică clasică. Nu că nu i-ar fi venit rândul oricum la un moment dat, dar ăsta e pretextul pentru care l-am ales pentru Albumul Duminical de astăzi.
Am observat că albumul Damn și muzica lui Kendrick Lamar în general stârnesc multă controversă în rândul ascultătorilor Radio Guerrilla. Înțeleg fiindcă și eu, o lungă perioadă de timp, până pe vremea liceului inclusiv, am avut o aversiune la cam orice altă muzică în afară de ce avea chitare, de exemplu. Chestia asta ținea de anturaj, de frica mea de a nu fi acceptat și de multă ignoranță, mi-am dat seama ulterior. Mi-am dat seama că am de fapt posibilitatea să mă bucur și de lucruri din afara zonei mele de confort, unde există de asemenea poezie, calitate și mesaj. Așa am ajuns să mă bucur de ce am descoperit într-un album care înseamnă mult mai mult decât două piese supraexpuse și scoase din context.
Damn e un album relativ nou, are aproape fix un an de când a fost lansat, e al patrulea al lui Kendrick Lamar, conține 14 piese și e un album al contradicțiilor. Piesele între ele, și chiar versurile acelorași melodii exprimă păreri diametral opuse despre mândrie și modestie, dragoste și răzbunare, curaj și frică, viață în general. Meritul lui Kendrick Lamar e că face dualitatea de păreri care compune mare parte din albumul Damn să fie identificabilă pentru oricine ascultă, fără să fie nevoie să fi trăit o viață de ganster. În afară de DNA și Humble, care au fost și cele mai promovate piese de pe el, albumul e unul de stare, cu un ritm mai lent, de poveste, făcut nu pentru dans sau voie bună ci tocmai pentru a fi ascultat, iar dacă n-ați făcut-o până acum, investiți puțină răbdare și s-ar putea să vă faceți o surpriză neașteptat de plăcută.
