Conform lui Freud, aparent, nu deținem controlul asupra sinelui nostru, adică suntem conduși de părțile inconștiente ale psihicului. Singurul adevăr pe care putem spera să-l descoperim despre noi este în vise. Creatorii/artiștii au găsit calea de a exprima/traduce ce se întâmplă/văd/simt atunci când sunt în starea de încetare totală sau parțială a funcționării conștiinței. Mai sunt aceia dintre noi care au izbutit să stăpânească tehnica visului lucid, iar Maru a reușit, pare-se, să nască o muzică de a visa pe ea cu ochii deschiși.

Performanța vine după multiple încercări, renunțări și mulți ani de studiu academic. La fel ca în cazul multor muzicieni, primul instrument de care s-a atins n-a fost și cel care îi va defini destinul sonor. Diana Moraru aka Maru a început cu pianul, instrument pe care a decis să-l ignore odată cu descoperirea chitarei la vârsta de 10 ani. A urmat, firesc, Liceul ”George Enescu” și apoi Conservatorul „Musik und Kunst Universität” din Viena, în tot timpul ăsta participând și câștigând multe concursuri de chitară clasică. Pentru că și-a dorit să atingă și alte mulțimi demografice, a colaborat o perioadă și cu artiști din zona mainstream locală, dar relativ de curând și-a mai descoperit un alterego: Maru. Sub noua haină onomastică a încercat să unească două lumi divergente: muzica clasică și pop-culture-ul și a reușit să îmbrace virtuozitatea instrumentală în niște sonorități mai ușor de înghițit, chiar și de către profani.

Mixul rezultat este colorat și se simte, dacă ești atent, în EP-ul de debut The Richest Girl in Town: de la reggae, la soul clasic, r&b, blues, folk și pop – în tot melanjul ăsta de genuri vei recunoaște (sau nu) influența unui Marvin Gaye , Bob Marley, Minnie Jackson, Jimmy Cliff,  Tracy Chapman sau, a mai contemporanei, Katie Melua.

 The Richest Girl in Town – năzuință urban-contemporană, se poate folosi ca mantră atunci când te copleșește ineficiența mașinăriei birocratice a cosmosului;

 Me and You – exercițiu de mântuire ce te obligă să rezonezi cu ideea conform căreia compasiunea este mai degrabă un sentiment de egalitate decât unul de superioritate;

 Good Enough – bucată introspectivă în care construcția muzicală camuflează tristețea versurilor, rezultatul fiind o elegie-pop;

 The Strangest Things – un fel de cântec de împerechere ce pare executat de un big band(inclusiv un cor de backing vocals);

 Din alte părți – singura piesă în limbă română este și cea în care se simte, în sfârșit, chitara acustică. Probabil cea mai bună piesă de nu-folk local.