Pipăiam în mod tradiţional şi hetero nişte avocado la supermarketul cel de toate zilele când un ţipăt de soprană călcată de personalul Constanţa trece prin mine şi prin legumele de import, ca Isus în zilele lui bune în pasajul Victoria.

Forfota oamenilor se haotizează în decurs de câteva secunde, unii nu își dau seama dacă e cazul să abandoneze coșul cu produse sau pur și simplu să îndese conserve în eventualitatea unei calamități fonice asupra micului nostru cartier. Nu avem timp să cântărim decizia, urmează scurt o rafală de zbierete care pe câțiva mai slabi de înger îi face să se arunce direct în ușa automată, spre izbăvire.

Mă întorc şi văd sursa. Un băiat de cca. 5-6 ani se trânteşte într-un soi de poziţie fetală târzie şi urlă printre ceea ce eu suspectez că sunt spume; ochii exoftalmici caută să le respingă pe cele trei femei care îl însoţesc.

Cea care îl trage de picioare tre’ să fie maică-sa, în timp ce femeile care stau în poziţie de Neo şi Morpheus mai în spate sunt grad de rubedenie incertă. Copilul urlă monstruos şi se zbate ca în orice film cu exorcizări care se respectă în timp ce oamenii se ascund care încotro, legând în barbă, mai tare sau mai încet, chestii despre educaţie (mai e social acceptat să îi zic aşa sau fără “parenting” nu iau un like cinstit?).

Preţ de un minut copilul se tăvăleşte şi urlă, dar, la un moment dat, maică-sa are o idee.

– CE ESTE ĂSTA? Îl întreabă pe copilul posedat, în speranţa că îi va distrage atenţia de la planul diabolic de a ne ucide pe toţi din magazin cu urletele lui. Îşi răspunde imediat singură.

– ESTE UN PĂ-? Este un PĂTRUN-?

Urletele se intensifică substanţial sub revelaţia ignoranţei şi sub atingerea dubioasă a legăturii de pătrunjel proaspăt cu care mama încearcă să îi gâdile colţurile gurii spumegânde.

Copilul se rostogoleşte evaziv şi dintr-o mişcare se ridică ceva mai încolo, modificând niţel ritmul şi notele urletelor, intrând în faza cu bemol, ceva mai grav şi mai sacadat. Femeia decide să aplice tot metoda socratic-capitalistă şi scoate un morcov din lădiţa de lângă, întrebând copilul, vegan-ontologic, CE ESTE ACELA???

– ESTE UN? HAI, MAMI, ESTE UN … ?

– UN CĂCAAAAT, vine răspunsul, printre urlete, din străfundul fiinţei copilului. Probabil Behemoth sau Azazel sau altă căpetenie a preluat legătura şi pare să sfideze morcovul care se învârte ameninţător în aer ca o cădelniţă cu tămâie, vândută fără bon fiscal, în mâna mamei.

Planeta întreagă pare că nu se mai învârte, eu nici nu mai respir: am descoperit Adevărul™. Copilul se pierde urlând în labirintul rafturilor, având în urma lui ceata de arhangheli inutili, în frunte cu cel Purtător de Morcov.

Pentru câteva secunde e linişte. Aud numai sunetul musculiţelor care se prăjesc în dreptul radiatorului albastru de sus şi sfârâie lent, ca nişte bucăţi mici de tămâie.