Am ajuns la Lechința după o ploaie abundentă dar de scurtă durată iar verdele crud ce împânzea dealurile dimprejur efectiv m-a făcut să mă îndrăgostesc de acest loc. Pun pariu că puțini din cei ce ajung acolo nu visează, măcar, la varianta petrecerii unei vieți mai tihnite printre acele dealuri domoale, multe dintre ele fiind acoperite cu șiruri frumos rânduite cu viță de vie.

Îmi plac peisajele montane, se spune că diferențele extreme de nivel, à la Elveția, oferă spectacol, însă vă rog să mă credeți că îi mai fain să locuiești zi de zi înconjurat de șepte dealuri molcome și să meri doar în vizită în Elveția, but don’t take me for granted 🙂

Las aici mai multe foto decât de obicei pentru a vă demonstra că nu bat câmpii:

Deși Lechința e o comună în județul Bistrița, arealul viticol DOC Lechința, ale cărui vinuri pot afișa pe etichetă mențiunea Denumire de Origine Controlata, se întinde pe câteva sute de hectare, acoperind dealuri din județul Bistrița (Lechința, Dumitra, Teaca, Jelna etc) dar și din județul Mureș (cel mai renumit sat fiind Batoș unde se află via cramei Liliac). Nu au trecut decât 10-15 ani de când a luat amploare fenomenul viticulturii de calitate în RO (prin replantări masive cu și fără fonduri structurale de la UE). Deja unele sate sunt renumite, cel puțin în cercul iubitorilor de vin: TEACA = Crama Valea Ascunsa și Crama Zaig, LECHINȚA = Crama Lechburg, Crama Vie Vin și o parte din Crama Liliac, JELNA = Crama cu acelasi nume, DUMITRA = Crama Harșian. Îndrăznesc să sper că peste ani aceste comune vor fi din ce în ce mai cunoscute publicului larg, poate chiar și la nivel internațional, pe modelul comunelor din Burgundia, unde simpla pronunțare a unui sat provoacă fiori de plăcere (Santenay, Saint -Aubin, etc, asta ca să nu menționez sate ce dau vinuri de top rarefiat, gen Mersault sau Montrachet); va rog să luați afirmația cu o doza de rezervă, întrucât e doar wishful thinking și mai ales, păstrând proporțiile; până la urma niciun sat din Spania, fie el Valbuena de Duero unde își are viile Vega Sicilia, o cramă castililană renumită, nu se ridică la renumele unui Montrachet; Franța joacă în liga proprie printre țările lumii, iar Burgundia e crème de la crème printre podgoriile franceze.

Nu vă ascund faptul că pentru a deveni un brand în sine, satele acestea trebuie să facă eforturi de a produce constant vinuri din ce în ce mai bune, însă noi, consumatorii, trebuie să le apreciem la adevărata valoare; nu stau să fac săpături prin biblioteci, dar cred ca înainte de a merge la export, înainte de a deveni denumirile după care suspină toți, vinurile burgunde au fost preferate și băute în primul rând de localnici, de ducii burgunzi și apoi au dorit și ceilalți să vadă ce e cu atâta vâlvă în jurul acestora. Însă pentru a aprecia un vin, ce trebuie să facem? Sa îl analizăm vizual, olfactiv și gustativ, după propriile plăceri? Sau să alegem un vin pe care l-am văzut într-o reclamă sau era pe masa unui influencer, by chance? În lumea vinului, probabil și în alte câteva domenii, putem să ne convingem singuri de calitatea brandului, de cum își respectă promisiunile și valorile, degustând comparativ etichete renumite și etichete obscure, sau chiar lipsa 🙂 Și aici am în vedere producătorii care fac vin artizanal și nu îl scot pe piață sau vinurile din tancurile de inox ale cramelor deja existente, nelansate încă, sau vinurile cramelor mai mici, care au putere de expunere doar pe plan local, cum sunt unele dintre cele pe care le-am vizitat în Lechința.

Viţa de vie în Podgoria Lechinţa este cunoscută din vremuri străvechi. Nu prea se pun oamenii de știință de acord, dar dacă întrebi diverși specialiști se pare că pe teritoriul țării noastre se făcea vin încă de acum 3000 ani (mențiuni despre viticultură găsim în istorie începând cu sec VI î.C. în scrierile lui Herodot). Iar Lechința, cu al său sol compatibil culturii viței de vie, are un istoric bogat în domeniu. De-a lungul timpului în podgorie, lucrările din vie, soiurile cultivate, tehnologia din viticultură şi vinificaţie au fost o preocupare majoră a podgorenilor. A fost o concurenţă continuă în realizarea celor mai frumoase plantaţii, a cultivării celor mai renumite soiuri, a realizării celor mai bune vinuri. Din aceasta continuă concurenţă a câştigat vinul şi consumatorul. Vinurile din Podgoria Lechinţa, poartă amprenta soiului, solului, microclimatului, a viticultorului si vinificatorului, caracterizându-se prin fructuozitate, prospeţime şi o aciditate ceva mai ridicată. Sunt vinuri fine şi cu o mare bogaţie de arome tipice şi specifice soiului.

Peste tradiția de milenii, mai mult sau mai puțin atestată, putem vedea cum s-a așternut ca un nou strat experiența sașilor ce au colonizat granițele imperiului după anii 1200; la un moment dat, zona actualei Transilvanii era menționată pe hărți ca Weinland (ținutul vinului); inclusiv actualele obiceiuri de consum transilvane sunt o continuare a preferințelor sașilor în materie de vin, multe din soiurile cultivate fiind originare din bazinul Rinului.

Observăm triunghiul de aur format din Lechnitz, Teckendorff și Sellendorf pe harta medievală a regiunii, sugerând atât nouă cât și străinilor care sunt interesați, că aici s-a făcut și se face vin bun de sute de ani. Triunghiul actualmente se numește Lechința – Teaca – Jelna și cred că e prima zona viticolă din țară care m-a încântat dar m-a și copleșit, în același timp, cu istoria și cu tradiția pentru calitate neîntreruptă de sute de ani; deși …

Două evenimente majore, două catastrofe, au curmat ascensiunea viilor din Lechința, ca de altfel și a viilor din toată țara: filoxera, pe la 1885 și postcomunismul. Dacă vorbeam din cărți, aș fi zis comunismul, însă adevărul e că pe perioada comuniștilor doar calitatea vinului a intrat în declin; postcomunismul, însă, a reușit performanta (egalată doar de filoxera) de a distruge 500 de hectare de plantații de vița de vie din arealul Lechința. In anii ’90 mai rămăseseră doar câteva zeci de hectare îngrijite din care se mai producea vin, iar azi s-a reușit replantarea pe câteva sute de hectare. Renașterea asta zic eu că merită atât salutată, cât și susținută, dacă nu entuziast ca mine, măcar conștient: când cumpărați o sticla de vin din supermarket sau de pe vreun marketplace care vinde și mobilă sau electronice amintiți-vă că doar cu un click puteți comanda și de pe site-urile cramelor mici, ce nu pot și poate nici nu vor să se listeze la marii retaileri (pe motiv de venituri scontate mult prea mici sau volume insuficiente pentru marele comerț).

Am descins întâi la Colibița unde mi-am dat seama că putem să renunțăm la o plimbare în Austria pentru că lacul de acumulare de lângă Bistrița, cu apa lui verde și transparentă, înconjurat de munții Bârgău și Călimani poate mulțumi și gusturi mai selective.

După o oră de lakegazing și doi păstrăvi proaspeți, prăjiți lângă un boț de mămăligă am demarat către crame, iar prima care m-a primit, așa singurel și fără programare (cum din păcate cer multe alte crame) a fost Crama Lechburg, din Lechința. Am dat peste o familie mixtă, romano-italiană, în care Cipriana e capo și Cristiano e oenologul și cel cu viziunea asupra viei, dar și cel ce impune o rigurozitate aproape nemțească asupra tehnicilor de vinificare. Căci cum poate fi altfel car acterizat un om care a avut grijă ca după ce degustam fiecare vin să clătească paharele nu cu apă, ci chiar cu vin din noua sticlă ce urma a intra la testare. Am aflat că vinul se face în vie în primul rând, adică o vie sănătoasă, atent îngrijită, cu struguri culeși la timp poate să facă 90% din treaba, pe când o vie cu nevoi neînțelese sau crescută fără mare atenție poate da recolte slabe care trebuie apoi corectate prin proceduri complicate ce interferează și cu zona chimiei alimentare. Italienii, ca si multe alte națiuni viticole europene, sunt convinși că viitorul aparține vinurilor bio, fără mari intervenții în cramă, de aceea pun accentul acesta maniacal pe fiecare aspect al creșterii viei (de la orientarea șirurilor de viță de vie, spre sud, până la tăierea frunzelor în cazul plantelor ce tind să dezvolte mai mult partea verde în detrimentul strugurilor, respectiv stropirea pentru dăunători cu diverse lichide obținute în casă, prin macerarea diverselor plante, în loc de clasicele produse chimice); însă asta înglobează foarte multă munca și atenție, iar multe practici vin în contradictoriu cu tradițiile localnicilor, care chiar râdeau de iarba și flora spontană lăsată anume printre rândurile de vie, pe când norma în majoritatea plantațiilor din Ro este ca pământul dintre șirurile de vie să fie frumos arat, fără nicio buruiană (pe principiul ”buruienile mănâncă din energia pământului și rămâne mai puțin pentru vița de vie”).

Am degustat mai multe vinuri din sticle îmbuteliate în anii trecuți, majoritatea fiind albe, la cererea mea, întrucât teritoriul (terroir-ul) Lechința și în general Transilvania, este ideal pentru aceste vinuri și pentru soiurile roșii ce dau vinuri mai suple (pinot noir și chiar fetească neagra à la Transilvania). Pentru că iubesc soiul Riesling de Rin, îmi doresc să degust vinurile monovarietale de acest tip în orice crama vizitată, bineînțeles, dacă este disponibil; am participat în urmă cu 3 ani la un masterclass pe tema rieslingurilor și am avut șansa de a întelege cât de complexe pot fi aceste vinuri, în special când cel ce lucrează via le înțelege și alege cu grija teritoriul care poate să pună în valoare perfect acest soi. Cu un etalon bine stabilit în minte, testez cu interes rieslingurile cramelor noastre și mă entuziasmez când găsesc lucru bine făcut cu potențial de creștere. Cred că munca celor doi soți de aici, de la Lechburg, va fi foarte apreciată pe masură ce expunerea va crește și tot mai multă lume va avea acces la vinurile lor; deocamdată înțeleg că sunt reprezentate mai bine pe plan local și în București, celelalte zone urmând a fi acoperite în viitorul apropiat.

Am descoperit câteva noutăți aici: un rose obținut din struguri de Pinot Gris, un alb obținut din Golden Muscat (probabil unic pe piața noastră), alte albe din soiuri specifice teritoriului Lechința: Sauvignon Blanc, Gewurztraminer, Pinot Gris, Feteasca Regală, Chardonnay etc. Toate sunt vinuri pline de prospețime, cu aciditate peste media vinurilor albe românești, arealul acesta transilvan fiind renumit pentru clima deosebită, mai răcoroasă decât restul regiunilor, caracterizată de apariția ceții de dimineață începând cu sfârșitul verii până la vremea culesului. Aceste diferențe termice dintre zi si noapte Cristiano le numea excursii (am mai auzit și alți italieni făcând referire la ele); faptul că pe timpul nopții plantele reușesc să se răcorească, ceea ce în zonele de sud e mai greu, duce la un proces mai lent și mai elegant de coacere, strugurii menținând niveluri aromatice și de aciditate constant ridicate, elemente care aduc caracteristici inimitabile vinurilor produse aici. Cumva asta este chiar definiția terroir-ului: să poți produce un vin care să conțină amprenta locului și care nu poate fi imitat de către alte podgorii.

Mi-au plăcut și vinurile frizzante, în versiunile alb și rose, vinuri ușor de băut și de înțeles, care pot înlocui cu ușurință spritzul pentru că înglobeaza deja un conținut redus de CO2. Conform legislației, pentru a fi declarat spumant, vinul trebuie să aibă o presiune de minimum 3 bari (cum e cazul Champagne, Prosecco sau Cava); toate cele care au o presiune sub limita legală poarta numele de frizzante (în Italia), petillant (în Franta) sau petiant (în Ro).

Ca fapt divers, legislația europeană permite producția de spumante fără a mai respecta trasabilitatea materiei prime; nu știu cât e de probabil să bem un Prosecco realizat cu must românesc din Fetească Alba produsă în Murfatlar, însă e perfect posibil; și legal.
Cumva, de la extrema scrupulozității caietului de sarcini al unui DOC (teritoriul ce poarta o denumire cu origine, controlată prin diverse limitări cantitative și impuneri de soiuri) se sare direct la o permisivitate totală. Lobby fin 🙂

Stați aproape pentru că săptămâna viitoare vă voi prezenta și celelalte crame vizitate în zilele trecute.