Observ că se poartă Chef-ii, că există o întreagă construcție de imagine în jurul acestui concept – Chef Cutărică , cool și cu fața pe un borcan de maioneză făcută din ceva similar cu ouăle sau Chef Icsulică – mare simpatic, cu discurs din popor despre ingrediente sănătoase și gustoase exact ca cele folosite la chips-urile pe care le promovează. Se poartă, ce să zic, mai ales la televizor e musai să ai un Chef invitat care să-ți spună cum stă treaba.

Însă nu despre Chef-i aș fi vrut să scriu azi, ci despre bucătari, căci dacă mă întrebi ce e acela un Chef nu știu să-ți răspund exact, Dex-ul nu prea mă ajută, iar ajutorul din public vine cu părerea cum că ar fi un bucătar care le spune altora cum să gătească.

În ultimii ani, am angajat în calitate de empiric antreprenor în ale cârciumilor, mulți bucătari. Și când spun mulți înseamnă că realmente nu le mai știu numărul. Și de-ai noștri și de-ai lor, de pe afară, sute de interviuri, sute de ore de discuții cu cavaleri ai polonicului, personalități diferite, tipologii variate, unele total scăpate de sub control, extrovertiți, introvertiți, viciați, temători, suspicioși, agresivi… dar, îi ghicești pe cei buni, deși nu se arată, îi simți. Au ceva în privire, o lucire ciudată ce ascunde un freamăt interior, o furtună ținută în lanțurile lui Prometeu, un zbucium specific oamenilor într-o permanentă căutare a ceva ce până la urmă se va dovedi că nu există. Privirea unui bucătar este modul său preferat de conversație. Cei buni vorbesc puțin, au impresia că îi ții din treabă, că mereu e ceva pe foc care stă să se ardă. Aceeași privire, la ceas târziu în noapte, când focurile s-au stins, după o seară aglomerată, are ceva din greutatea întregului Univers, e plată, e spre nicăieri, e tristă, e comparabilă cu cea a unui miner ieșit din galerie după 12 ore de săpat. Așezat pe un colț de masă, cu un pahar de vin rămas sau pe caldarâmul din spatele bucătăriei trăgând cu sete dintr-o țigară ce pare mereu a fi ultima, este la ora lui de liniște, nu dă telefoane să-i spună cuiva că sosul a fost perfect, nu-și face un selfie de Facebook cu #ilovemyjob, cel mult face o listă de necesare pentru a doua zi. Dacă e să mă întrebați pe mine, să fii un bucătar bun e cea mai grea meserie din lume. Pentru că e o artă, și nu e o artă care rămâne, e cea mai efemeră din câte au existat sau vor exista vreodată. E ca și cum ai fi pianist și în fiecare seară ai interpreta aceleași partituri pentru o audiență restrânsă, doar că în momentul în care concertul s-a încheiat nu mai rămâne nimic în afara memoriei spectatorilor, nu poate fi înregistrat un CD, nu poate exista o filmare, absolut nimic. Iar cei care sunt cu adevărat artiști înțeleg asta, înțeleg că fiecare farfurie care pleacă din bucătărie este un concert privat, pentru un singur spectator, este o conversație despre viață, simțuri, fericire, ce dispare foarte repede. Cât despre fericirea lor… e complicat. Vorba lui Hemingway – “Fericirea la oamenii inteligenți este cel mai rar lucru pe care-l știu”.

Acum câțiva ani, soarta și o Vespa ce scotea fum din plin m-au dus într-un sat din Sicilia despre care n-ar fi mare lucru de zis. Nu-l găsești în ghiduri de călătorie, nu s-a filmat nimic celebru acolo. Un sat. Fiind ora prânzului, am zis că n-are ce să fie foarte rău într-o cârciumă sătească. Erau vreo patru. Una însă mi-a tras atenția prin faptul că la intrare, pe un scaun scorojit, stătea o doamnă în vârstă, îmbrăcată în negru, ce ținea lista cu mesele. În fața locantei, oamenii așteptau răbdători să discute cu venerabila despre o masă. M-a așezat la coadă, am ajuns în fața păzitoarei de mese, i-am explicat în italiană că am nevoie de o masă de două persoane, ea m-a privit și mi-a spus cu o voce de bunică înțelegătoare Non ce l’ho oggi . În mod normal aș fi plecat, dar ceva mă ținea în loc. Am inventat o poveste cu o aniversare care în mod normal ar înduioșa orice bunică și, previzibil, a ținut. Am căpătat o masă cu trei picioare zdravene și unul improvizat pe marginea drumului, două pahare de parastas și un meniu, cu șase poziții, scris cu creionul pe o pagină de caiet de matematică. Am luat o sticlă de vin fără nume și două porții de spaghete cu sardine. Când prima furculiță încărcată cu firavele paste a poposit în gura mea înfometată de o jumătate de zi de condus prin soare, s-a produs ceva ce probabil biblic ar putea fi numit revelație. Un cor de îngeri albi a apărut deasupra mea și a început să cânte o arie nescrisă în timp ce în zare un banc de sirene se gudurau prin norii ce luaseră înfățișarea unor valuri înspumate. Nu știu de câte ori în viață ți-e dat să strângi în brațe fericirea, dar acela a fost clar unul dintre acele momente. M-am ridicat de la masă și m-am dus direct în bucătărie, unde mă așteptam să-l găsesc pe Elvis împreună cu Morrison și cu Freddie Mercury adunați în jurul unei oale de paste. În bucătărie nu era decât Pepe, 150 de kilograme de talent asudat strâns la brâu cu un șorț mult prea mic. Pepe avea 43 de ani și gătea în bucătăria subdimensionată de la vârsta de 14 ani. Era fiul Signorei Catarina, doamna de la intrare, și moștenise restaurantul de la bunicul său. Pepe nu gătea doar cu talent, gătea cu știință și neliniște, gătea cu responsabilitate, bucurie și uneori cu frică că-l ceartă maică-sa dacă greșește. Pepe era conștient de cât de bine știe să dozeze ingredientele și cât de bine reușește să inventeze gusturile, nu avea cum să nu fie atâta timp cât coada la cârciuma lui era constantă, doar că alegea să-și explice succesul cu o propoziție de două cuvinte pe care o rostea simplu ridicând umil din umeri “la terra siciliana…”.

M-am întors duminica următoare când restaurantul se închidea devreme, căci urma masa cu familia. Nu mai exista un meniu. Existau doar maccheroni alla norma, pe care în mod normal nu le-aș fi ales niciodată. Nimic în lume nu a fost mai sublim decât acele paste cu vinete, roșii și ricotta, capabile de-a dreptul să dea dependență. O clipă l-am suspectat pe Pepe că adaugă cocaină sau alte prafuri în mâncare pentru că, fără nici o exagerare, te luau de cap. La finalul programului, Pepe s-a așezat cu familia la masă. I-a servit pe toți, a mai dat câte o fugă în bucătărie să mai aducă ceva, să mai mestece în câte o tigaie, să mai pună niște fructe pe o Panacotta vecină cu Raiul… lucruri mărunte. I se citea oboseala în privire dar, la fiecare porție de mâncare terminată, la fiecare pereche de ochi dați peste cap de plăcere, i se vedea sclipirea, lucirea, semnul cel mai simplu și mai uman al genialității.

Am avut onoarea să cunosc până la această vârstă trei genii  (în adevăratul sens al cuvântului, universal acceptat). Unul al filmului, unul al teatrului, iar Pepe a fost unul al bucătăriei. Dacă despre primii doi există cronici, cărți scrise, tratate și interviuri, despre ultimul nu există nimic sau aproape nimic. Totuși există ceva comun celor trei, o chestiune pe care nu ai cum să nu o observi atunci când stai de vorbă cu oricare dintre ei. Niciunu dintre ei nu se simte confortabil să se pună în prim plan atunci când vine vorba de realizări, fiecare consideră că a făcut ce a putut el mai bine în domeniul său și așa s-a brodit, așa a fost conjunctura, echipa, mediul… “la terra siciliana…”. E ceea ce în limba română arhaică se numește smerenie, sau adevăratul sens religios al umilinței. Pepe nu e nici un hipster rebel, nici un artist neînțeles ce-și scrie memoriile în vederea sinuciderii. E doar un talent născut pentru a oferi lumii o perspectivă optimistă asupra existenței, și asta , după părerea mea, nu e deloc un lucru mărunt.