Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,
Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii…
Deși știam încă din leneșa tinerețe
Că narațiunea, ironia, imaginile glumețe
N-au ce căuta în cadențe:
Că poezia ține de esențe.
Eu însă, elev fiind, ca toți năucii,
Îmi pierdusem – pe coridoare ori în săli – papucii
Și-i căutam, deși era ora de fizică,
Deși acuzat eram că nu mă dedau la metafizică,
De către ceilalți versificatori din urbe,
Ci că tot umblam prin scaieți, grohotișuri și turbe.
Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstrii
Pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub șepcării
(Adică șirurile de șepci atârnate de cuiere,
Dacă-mi îngăduiți această putere
De a da cuvântului o semnificație
Alta decât cea oferită spre consumație),
Știind prea bine că la o anumită etate
Se poate căuta un nasture căzând în eternitate,
Să poți așa-ntr-o doară să chemi pe Cineva,
Prin candeluri o rază silind a furnica
Și că poți sări raiului ulucii
Căutându-ți papucii,
Noaptea prin săli de marmură multicoloră,
Cuprins de spaimă că n-ajungi la oră,
Că poți culege zilnic în geantă
Câte-un bulgăre ori piatră boantă,
Precum a făcut acel factor poștal –
(Cu numele piesei de șah numită cal)
Ducând locuitorilor telegrama ori chitanța –
Un palat de-a pus jos toată Franța.
