Sunt mai bine de doi ani de când am început a-mi așterne gândurile aici cu privire la experiența mea cu vinul; și multe s-au întâmplat între timp.

Eram la un nivel de amator – entuziast, făcusem un curs de sommelier prin R Moldova și încă unul în România, cu un sicilian care ne-a dus si pe la crame prin Italia (vizite de lucru 🙂 ).

Însă educarea papilelor necesită heavy drinking, sau măcar tasting, să nu treacă o zi fără un vin nou (un soi sau un stil de vinificare nou). Ca amator, beam cam 2-3 sticle pe săptămână; mai mult ar fi afectat bugetul și ficatul destul de serios.

Simțeam că am nevoie să sporesc ritmul degustărilor pentru mai multă consistență, așa că am mai făcut niște cursuri (WSET – cu o curriculă foarte fain structurată, pe mindset-ul englezilor); am degustat în timpul celor 5 zile de curs vinuri din foarte multe zone ale lumii și m-am prins și mai tare în jocul acesta; e o energie acolo, în spate, care împinge lucrurile, o curiozitate de a cunoaște noi și noi vinuri și nu am de gând să o las să se risipească. Nivelul doi WSET l-am trecut cu o notă asimptotic maxima (9,80) iar la nivelul trei trag speranțe că voi primi un rezultat de trecere la examenul pe care tocmai ce l-am dat în vara asta (mult, mult mai greu și cu informații exponențial mai multe decât la nivelul anterior).

Pasul logic pentru a-mi realiza obiectivul părea că e intrarea într-o industrie asociată vinului (fie ea horeca sau chiar la crama). Și am ales să îmi petrec ziua între sticlele de vin, recomandându-le și altora, vorbind despre ele, învățând despre ele de la alții, cunoscând oameni noi din industrie, și mai ales, testând mult mai des vinuri noi. Între a fi somelier de restaurant îmbrăcat la 4 ace și om bun la toate într-un wine bar, dar cu outfit lejer și conectat cu lumea wine loverilor din București, am ales fără să clipesc a doua variantă.

După o încercare mai puțin reușită în alt wine bar, am pornit într-o aventură și mai excitantă, pentru că tocmai ce s-a deschis primul wine & cheese bar din București și mi-am mai găsit o jucărie: să învăț despre Brillat Savarin, Chaource sau Selles sur Cher. Din interviul acordat de Alina Iancu anul trecut aflasem că există un astfel de wine & cheese bar, doar că nu în București, ci în Iași; astrele s-au aliniat și nișa de piață a fost ocupată, chiar cu brânza de la Travagant Iași, atent selecționată de Tudor Balan, atestat ca fromager de către breasla de profil din Franța. Ca și în cazul vinurilor, materia primă și metoda de lucru sunt vitale în determinarea calității produsului final, laptele vacilor/ caprelor crescute prin munți fiind net superior; bineînțeles că selecția lui Tudor conține doar brânzeturi artizanale de cea mai bună calitate și oricine face o degustare comparativă cu produsele industriale (cum am făcut deja) observă imediat diferența de complexitate aromatică.

Aud că se mai pot face diverse masterclass-uri de degustare de miere, ceai, cafea, bere etc, însă rămân doar cu cele două domenii extrem de complexe, care cer multe vizite de lucru în Franța J, deci îmi vor lăsa puține resurse de timp și de bani pentru bere sau ceai (de cafea mă ocup singur, în fiecare dimineață, și cred că am un pic de habar, dar nu găsesc energie să merg mai departe de atât).

Nici nu am început bine colaborarea cu Prive Art.Wine & Fromage, că deja mi s-a arătat potențialul: nicio zi nu trece fără să avem câteva sticle la degustare. Mă știți, nu sunt deloc impresionat de brand-uri, cu atât mai puțin aleg să beau ce văd la alții, doar pentru că alegerea lor pare mai ok decât a mea sau pentru a fi semnaliza cu ”Moet” pe masă. În lumea vinului lucrurile sunt mult mai complexe: pe lângă marile branduri, care oferă calitate dar la un preț ce încorporează și taxa de notorietate, exista o puzderie de mici / medii producători care pot oferi cel puțin aceeași calitate, iar în cazul producătorilor din țară, vă garantez că feteștile negre ale unui Cristian Jugrestan, Adalbert Marton sau chiar Alexandru Mihuți (Crama Sescu) ori Corneliu Păvăloi (Anul 0) sunt peste multe vinuri cu brand de la raft sau din lista de vinuri a restaurantelor.

Încerc o reconstituire a unei săptămâni la bar, care se pare că e new normal pentru ce va să vină (de unde și zicala ”ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple”).

Luni de dimineața eram la Brezoi, mă spălam pe dinți la ”glampingul” de lângă Șaraimanic și îmi luam rămas bun de la vecini, printre care și un cuplu de elvețieni (Chris și Selina) veniți să simtă și ei vibe-ul muzicii lăutărești (el părea un fel de Olivier Martinez în tinerețe J); seara, în București, la bar, mă uit pe geam și o văd pe ea că trece; zic, știu unde se duce, cel mai probabil la restaurantul cu specific românesc, aflat chiar după colț; merg acolo, dau peste ei, ne mirăm de coincidență la unison și-i invit la un vin, după ce-și termină baba ganoush-ul și coastele tradiționale valahice; s-au întors entuziasmați, după cina și le-am ales câteva brânzeturi cu care am încercat să facem pairing-uri cu vin; ei i-a plăcut Busuioaca de Bohotin în combinație cu Bleu de Xantrie, lui i-au plăcut vinurile extractive, suculente, de la Chateau Cristi (Pinot Noir-ul și Cuvee Rouge). Revelația a fost un rose inedit, tot Chateau Cristi, obținut din struguri de Cabernet Sauvignon culeși târziu, deci un vin de desert foarte fresh, cu o aciditate ce balansa perfect restul de zahar. Plăcut, lăudat, făcut reclamă Romaniei (cu tot cu Moldova).

Marți, doi importatori și-au prezentat câteva etichete din portofoliu și am degustat două Prosecco din gama superioară, DOCG Conegliano Valdobbiadene (ambele fine, dar nu mi-au zdruncinat preconcepția / preferința pentru spumantele obținute prin metoda tradițională – Champagne, Cava, Cremant), două Gewurtztraminer din Alto Adige, cea mai nordică și mai răcoroasa zonă viticolă a Italiei, ambele elegant concepute, dar sub potențialul uriaș pe care l-am descoperit la etalonul Alsace, plus un Malbec din regiunea Mendoza, Argentina; vin bun, dar de linie, mai ales că de la bodega Norton știam deja eticheta superioară, Privada. Recomand însă acest Malbec pentru că e crowd pleaser, deci nu ai cum să dai greș cu textura aceea bogată și aromele intense de fructe negre de pădure. Cel mai savurat vin a fost însă un Primitivo, obținut prin metoda appassimento (reprezentativă pentru vinurile Amarone).

Miercuri am avut niște oaspeți importanți, un fel de Master Jedi – aka WSET Diploma (ceea ce sper și eu să ajung vreodată, după niște ani și multe zeci de mii de euro cheltuiți pentru a parcurge cursul de nivel IV care se ține, cel mai aproape, la Viena sau Atena); am fost foarte plăcut surprins de un Muscadet (sau Melon de Bourgogne, cum i se spune de curand) din anul 2014; nu era uitat pe vreun raft ci era chiar statementul producătorului care a ales să iasă din linia vinurilor fresh, crisp, numai bune de însoțit midiile gătite în sos de vin cu usturoi, și a ținut vinul nu mai puțin de 22 luni pe drojdiile fine (tehnica sur lie) în tancuri subterane, pentru a adăuga corpolență și complexitate aromatică prin aromele de patiserie obținute în procesul de autoliză; mai mult, a urmat o perioadă suplimentară de maturare la sticlă, astfel ca 2014 este doar penultimul vintage lansat oficial; vinul e o delicatesă și trebuie încercat (110 lei preț de raft pe strada Corbeni 32); tot ca la dentist am rămas când am făcut cunoștință cu un vin alb produs într-o regiune consacrată roșiilor obținute din Malbec, în sud-vestul Franței, Cahor. Asamblaj de Chardonnay cu Viognier, perfect lucrat, merită până la ultimul bănuț din cei 110 lei ceruți; un exemplu clasic de ”flying under the radar”; în altă zona, cu brand J același vin ar fi fost scos la vânzare la un preț mult mai mare. Nu am ratat și versiunea clasică, din Malbec, a cramei. Interesant de baut cap la cap un Malbec de Cahor și unul din Mendoza pentru a vedea influența stilului de vinificare dar mai ales, a terroir-ului.

Tot la un pret de 110 lei am descoperit și un vin portughez, de la crama Jose Maria da Fonseca, asamblaj din soiuri locale, regiunea Alentejo – o chintesență a vinurilor Old World; printre zecile de Primitivo, Montepulciano, Lupi și alte Cab-uri californiene expuse îndelung la contactul cu lemnul de stejar nou e bine să introduceți și vinuri elegante, de terroir, pentru a înțelege de unde am plecat și cum am ajuns la vinuri supra coapte și supra baricate.

Am avut și un ghinion cu un Riesling Grand Cru din Alsace care nu mai era în cea mai bună formă, însă nasul livra încă o aromatică foarte complexă. Piesa de rezistență a serii a fost un vin ultra modern prin prisma tehnicilor de vinificare, un vin din soiul Graciano, care se coace târziu, din renumita regiune Rioja, Spania. Un vin care curge ușor, nu necesită mâncare lângă, cu un buchet opulent de fructe negre și un twist de anason, cu o textură bogată, mătăsoasă, datorită taninurilor obținute din struguri perfecți, culeși doar după ce au ajuns la maturitate și prelucrați cu cea mai mare grijă. Postgustul acestui vin e foarte greu de uitat si de concurat.

Joi – eveniment de soft opening, cu mult spumant și mulți invitați; am degustat 4 variațiuni de Cava, de la 15 luni pe drojdie pana la 60 de luni și am avut revelația că poți bea un spumant de calitate la jumătate de preț (sau chiar o treime) față de Champagne – 120 lei Mas Xarot Grand Reserva și recunosc că aș bea așa ceva toată vara, dacă nu aș fi un geek dornic să încerce noi și noi soiuri și stiluri; Cremantul de Alsace – elegant și foarte convenabil la pret, Rieslingul de Rhin de la Schloss Vollrads – perfect pentru zilele caniculare.

Vineri – un tânăr antreprenor / importator ne-a prezentat o crama din Argentina, deținută de un francez, deci cu ceva know how despre cum trebuie să fie un vin bun; sauvignon-ul destul de interesant, deși avea 2 ani și jumătate vechime, rose-ul l-am sărit rapid, pentru că prefer un rose elegant din soiuri gen Pinot Noir sau Grenache, fără taninuri pregnante; însă la roșii deja se vedea măiestria vinificatorului și puterea terroir-ului; în Mendoza, aflată la o latitudine care în emisfera nordică îi corespunde Marocului, plantarea viței de vie se face începând de la minim 600 metri altitudine și poate ajunge chiar și la 3000 metri (imaginați-vă cum ar fi să avem viță de vie pe varful Omu J); astfel , altitudinea moderează foarte bine clima, asigurând și o temperatură mai scăzută pe timpul nopții, încetinind astfel coacerea și contribuind la o formarea unei intensități mai mari a aromelor din vin. Mi-a plăcut Cab-ul, foarte suplu și fructat, mi-a plăcut și asamblajul de Malbec cu Petit Verdot, dar mai ales, mi-a plăcut eticheta de top, Malbec Collections.

Sâmbătă a fost despre Georgia, cu vinurile importatorului Nomad Experience și, surpriză, două vinuri aduse de un invitat (diplomat în cadrul ambasadei țării sărbătorite) din producția familiei.

Astfel, am revăzut soiurile Rkatsitelli, Tavkvery și Saperavi, soiuri ancestrale georgiene, cu un raport calitate preț foarte bun. Saperavi de la Vinăria Novak tocmai ce a detronat omonimul de la Gitana și și-a adjudecat coroana de lauri. Foarte scump (200 lei, dar și foarte rar, nu mai sunt decât câteva zeci de sticle din ediția limitată de 1200 sticle și nici nu vor mai urma altele)

Duminică am baut apă cu fața la castelul Bran 🙂