Am (re)lansat noul sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră. Și am vrut, după o pauză cam lunguță, să știm doar ce faceți și cum sunteți la momentul citirii articolului și ascultării promo-ului de pe post.
Concursul se încheie joi, 22 octombrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de vineri, 23 octombrie.
Textul de mai jos este unul dintre textele finaliste.
***
E, în sfârșit, sâmbătă dimineața, ziua aceea în care am decis că o să fac niște clătite, și că o să vină la mine tipa aia pe care am cunoscut-o pe okcupid, să le mâncăm împreună, să ciocnim o cană de ceai, că, deh, niciunul din noi nu bea alcool, să ne privim ochi în ochi și să râdem nițel pe seama tuturor celor petrecute săptămâna asta. Tocmai ce m-am întors de la Mega Image, de unde am luat niște lapte, apă minerală și esență de vanilie. Normal, toate pentru compoziția de clătite. Nu, nu americane, dintr-astea simple, pe astea mă pricep să le fac, deși cred că n-o fi o diferență prea mare între ele. Am văzut că celelalte se fac cu iaurt, sau lapte bătut, adică să fie aluatul mai gros.
La radio tocmai a revenit Memo să ne facă iară poftă de biciclit, și mie-mi zboară gândul la ieșirile acelea pe care le-am amânat pentru a doua parte a lui octombrie. E un traseu frumos spre Comana, pe lângă calea ferată regală. Intenționam să o invit pe tipa care n-o să vină să guste clătite, pentru că a scăpat un copil mic și urât dintr-un laborator din China, Corona îl cheamă. Un nesuferit, dacă mă întrebați pe mine. Și tipei îi e teamă să vină tocmai până la mine, să nu se întâlnească cu acest băiețel, ciudat nume mai are. Și din cauza asta sunt eu supărat acum, dar continuu să iau compoziție în polonic și să pun în tigaie, și să arunc în aer clătita, ca să se facă pe ambele părți. Apoi o răstorn pe o farfurie întinsă și o iau de la capăt, până fac un munte de clătite pe care nu are cine să le mănânce.
Chestia asta cu online dating, că veni vorba, și poate v-ați înmuiat și voi picioarele în oceanul ăsta în perioada asta, nu e ușoară deloc. Ne așteptăm să ne iasă din prima, să apară scânteia aia pe care o puteam simți la birou când, trecând pe culoare, ni se intersecta privirea cu a ei sau a lui. Și se înlănțuiau într-un dans hipnotic, se atingeau și se despărțeau, și pe urmă își făcea culcuș în mintea noastră imaginea celuilalt, apoi ne vedeam iar pe culoar și începea să ne sară inima din piept. Până ne salutam pentru prima oară, și atunci simțeam că până și vocile ni se înlănțuiau în duet. Acum nu, nu mai e așa. E doar text, fără priviri, fără atingeri, fără inflexiunile acelea delicate pe care doar non-verbalul le poate exprima și aduce în real. Ne folosim de emoticoane, semne de exclamare, puncte de suspensie și suspans, dar nu… n-are farmec. E ca și cum am pleca la vânătoare cu un singur simț, miros, să-i spunem. Bine, bine, dar ce te faci dacă nu vezi „prada”? Sărim dintr-o conversație într-alta, nu mai ținem minte ce și cui i-am spus. I-am povestit faza aia tare de la birou? Hm, nu mai știu. O mai zic o dată.
Totuși, schimbând puțin registrul, există și părți bune la atâta stat în casă. Exersăm bine sarcasmul și auto-ironia. Ar merge și un spot la Guerrilla cu asta: „pentru o viață sănătoasă, exersați auto-ironia cel puțin 30 de minute în fiecare zi”. Noroc cu wordporn și fuckologyofficial că spun mereu ce avem noi de gând să spunem, dar parcă ne oprește ceva, nu se știe ce precis… ah, ba da… nu e nimeni prin preajmă. Mă trezesc vorbind cu Whisky, motanul meu Scottish Fold, îi povestesc de ce și cum, mai ales cum, fac clătite. El mă privește atent, clipește rar, are un zâmbet aparte pe chip. Îmi închipui cum își spune că, la un moment dat, după ce își va părăsi căminul părintesc și va întâlni pisica aia grozavă, la care visează când doarme pe canapea, o să-i facă și el clătite. Și o să pună un șoricel în mijloc, și va rostogoli aluatul peste șoricel…. mmmm…. delicios.
Later edit: clătitele, da, au ieșit bune. Tipa? Nu, n-a venit, le-am mâncat singur. Nu, Whisky nu a vrut să guste, are conservele lui cu carne, alea îi plac cel mai mult.
***
Sursă foto cover aici.