La începutul săptămânii am lansat cea de-a noua temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Povestește-ne care a fost cea mai frumoasă călătorie pe care ai făcut-o. Cu poze cu tot, preferabil. Un jurnal de vacanță, dacă vreți.

Concursul se încheie dumincă, 8 iulie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 9 iulie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

Deși departe de a fi ideal, sau poate tocmai pentru că îmi amintește puțin de haosul din București, cu taximetriști care te fură, oameni care îți oferă “servicii” de care nu ai nevoie, o forfotă generală și o lipsă de respect/grijă pentru pietoni, Roma este un loc în care m-am simțit instant ca acasă.

Are un farmec incontestabil, la care este greu să fii imun, cu atât mai mult cu cât există filme ca “La Grande Bellezza”, “La Dolce Vita” sau “Roman Holiday”, care să te facă să visezi.

Dar revenind la realitate, Roma are încă un inedit al său, pe care trebuie să îl cauți puțin, adesea pe cărări mai puțin bătute. O astfel de cărare m-a dus odată prin cartierul evreiesc, unde lângă o biserică, am dibuit cu dificultate și mai degrabă după mirosul de usturoi prăjit, intrarea într-un resaurant. Din acela înghesuit, unde vrei nu vrei, stai la masă cu câțiva necunoscuți, cu niște mese de lemn vechi, pătate de grăsime, cu un meniu scris de mână pe un A4 și cu o chelneriță care “taie și spânzură” și te ceartă dacă nu mănânci tot. Ba chiar insistă să iți mai dea cu furculița o înghițitură, ca la copii, înainte să îți aducă nota.

O altă astfel de cărare m-a dus pe Via Margutta, o străduță lăturalnică, cu multe galerii de artă sau pe dealul Aventino, cu a lui livadă de portocali și cu o vedere panoramică asupra orașului, dar și una ceva mai pitorească, prin faimoasa gaură de cheie prin care se întrezărește cupola Catedralei Sf. Petru. Cei care au văzut “La Grande Bellezza” știu la ce mă refer. La Grădina Botanică, mult mai retrasă și liniștită decât orice parc asaltat de turiști sau prin turisticul Trastevere, unde, la o cafenea, am schimbat două vorbe despre scris și despre capcanele dulci ale memoriei cu un domn care semăna cu un fel de Gandalf ceva mai hipster. Sau într-o băcănie, ținută de un cuplu de bătrâni, cu care m-am conversat într-o italiană învățată după ureche, atât de eficient încât bătrâna a înțeles că aș fi nu din România, ci din Provincia Romagna, unde copilărise și ea. Am ieșit de acolo cu capul și sacoșele pline.

Ar mai fi multe de scris. Despre espresso, băut musai în picioare, la tejgheaua barului, despre bărbații eleganți care colindă străzile, coborâți parcă direct din paginile unor reviste de modă, despre gelato și Tiramisu, despre sculpturile aproape vii ale lui Bernini sau chiaroscuro lui Caravaggio. Despre drumuri antice și piatră cubică.

Ultima seară la Roma am petrecut-o la un pahar de limoncello, cu o româncă stabilită acolo, în al cărei restaurant am intrat din pură întâmplare. Am aflat că traiul la Roma nu e chiar ușor, că muncește și acum pe rupte, lucru vizibil de altfel din felul în care se tot agita încolo și încoace, cu mânecile suflecate, dar că, puse toate în balanță, cu bune și rele, a ajuns să iubească negreșit orașul, până și piatra cubică.