Concursul Vocea Ascultătorului a ajuns la sezonul 2, așadar Avanpost Radio Guerrilla va premia cele mai bune texte de proză de tip flash fiction.
Tema acestei săptămâni este o proză flash de tip aventură. Așteptăm poeziile voastre pe statmajor@guerrillaradio.ro până luni, 12 iulie, ora 14, iar marți vom anunța cine a câștigat premiul oferit de Endea: un set de cosmetice din produse naturale, 100% românești.
Notă: Textele trebuie să aibă maxim 750 de cuvinte.
Textul Mariei este unul dintre finaliste.
***
I-am pus mâna pe umăr, am flexat degetele în aer, apoi le-am strâns puternic asupra umărului ei încordat, care tremura din cauza plânsetelor. Nu era nevoie de contact vizual sau de cuvinte, ar fi putut să se termine ceremonia de înmormântare și să nu știe niciodată cine i-a furat emoția, cine a făcut-o să uite ce e durerea.
Prima dată când m-am angajat la “It’s Gone”, eram familiară cu ideea că despărțirea de o persoană este doar un inevitabil și esențial eveniment, pentru că totul vine cu o dată de expirare. Decizie luată de “ceva” sau dacă ești destul de optimist și crezi că orice din ce se întâmplă aici are sens, poți să îl numești “cineva”.
Fiecăruia cu ce îi place. Nu e atât de important. Un maestru zen a spus că cea mai bună formă de meditație este să stai în picioare, punându-ți mâinile în șolduri și să râzi în hohote timp de zece minute în fiecare dimineață. Oamenii cu adevărat religioși glumesc întotdeauna pe seama propriilor credințe. Pentru că este atât de puternică încât își pot permite.
Sunt mereu lângă suferințele celor care și-au asumat iubirea, apoi au pierdut-o, iar acum e greu. Nu ca un eșec, nu ca un la revedere, ci ca o anihilare, total ireversibilă, a unui scop, atât de greu se simte momentul în care îi întâlnesc.
Vindecarea e un drum lung, e ca un labirint care simți că se construiește cu tot mai multe variante, în același timp în care tu încerci să îl evadezi. Una dintre problemele oamenilor este acuzația că gândurile triste ale dezastrelor se repetă. Acuzație venită din partea unora care nu par să înțeleagă că repetiția este esența muzicii.
– Nu păstrezi niciodată legătura cu ei? Poate unul e pe placul tău.
– E greu sa îi privesc altfel.
Momo mereu e dezamăgită de răspunsurile mele deloc distractive.
– Dar ce client ai întâlnit să știi că nu merită să uite ce a îndurat?
Sunt încordată și simt cum se accesează imagini, cum mă scufund într-un miros cald de pământ. E un blocaj. Nimic nu este concret, gândurile par familiare, dar parcă deloc ale mele, sunt senzații ale unui déjà vu categoric, dar golit de preexistență.
Senzația rece a unei crime, total deliberate.
Durerea cea mai mare, e atunci când ea nu mai există, când nu îți amintești cum ai înfruntat-o.
– Pe mine, Momo.
