Citind alte articole, îmi amintesc şi eu nucile cu zahăr, salamul de biscuiţi, mirosul de pâine proaspătă şi cozonac, sau chiar salamul de Sibiu pe care îl cumpăram doar la ocazii speciale.
Îmi mai amintesc dudele, subiect sensibil pentru mine, căci duzii erau greu de escaladat şi cu greu puteam ajunge la fructele ăstea ce încă îmi mai plac. Măcar ajungeam totuşi la câteva. De când sunt în Bucureşti însă, mă chinuieşte teribil pofta. Duzii de-aici par mult mai înalţi iar eu, deşi sunt mai mare, nu mai pot să mă caţăr în ei…
Îmi amintesc şi cireşele pe care le mâncam direct din pom, sau vântul ce îmi flutura prin păr, când mă căţăram în vârful Nucului ce-mi părea cel mai înalt din lume şi care azi nu mai există. Bătrânul a fost doborât de ultima furtună mai puternică, acum câţiva ani. Văd şi acum, cu ochii minţii, trupul lui uriaş căzut la pământ… Crengile şi nucile zdrobite şi murdare ce îl înconjurau, dar, mai ales, craterul mare ce a rămas în locul lui. Mi-a părut rău tare când a murit Nucul, căci el mi-a fost cel mai bun prieten din copilărie.
Pe crengile lui mari şi puternice stăteam, uneori, întinsă şi citeam o carte, sau visam la o lume mai bună. Râdeam sau plângeam, cântam de bucurie, sau eram furioasă. Când ajungeam în vârful lui mă simţeam eu specială, mare şi puternică şi lumea de jos părea mult mai mică. Mă ajuta să supravieţuiesc şi în braţele lui mari mă adăposteam când eram tristă. Ele mă înconjurau cu blândeţe şi-mi erau alături, fără să mă certe, fără să ţipe, de fapt, fără să vorbească. Doar erau acolo. Mă înţelegea Nucul meu şi înţelegea nevoia mea de a fi iubită necondiţionat.
Când un anumit eveniment groaznic s-a întâmplat, fără ca eu să pot în vreun fel controla asta, el a rămas la fel şi-a înţeles că şi eu am rămas la fel. M-am aşezat acolo, cu trupul întins pe scoarţa lui rece şi aspră, udată din plin de lacrimile mele. M-am simţit protejată şi-am ştiut că o să fie, cândva, bine, chiar dacă atunci era greu. El mi-a rămas alături şi mi-a arătat norii mai aproape decât aş fi putut vreodată să-i văd singură. El şi vântul mi-au mângâiat sufletul.
Poate că pentru mine a rămas el în viaţă, deşi era atât de bătrân. E prea ciudat că a murit doar după ce am am plecat eu definitiv de-acolo. Şi cred că vântul i-a fost complice, mângâindu-i trupul înainte şi curmându-i, la momentul potrivit, suferinţa dată de povara atâtor ani grei.
Gustul copilăriei mele e dulceag ca miezul proaspăt de nucă. Dar e stropit şi cu amărăciunea cojilor verzi ce protejează fructul, încă prea fraged.
Mai e şi proaspăt şi intens, la fel ca mirosul frunzelor de nuc. Şi, în ciuda a tot, reuşesc să îmi amintesc de libertate, iubire şi linişte, când mă gândesc la copilăria mea. Chiar dacă ele îmi apar în uşoare tonuri de gri şi nu în culorile vesele ale curcubeului. Şi parcă mi-e dor…
…………………………………….
La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Care este pentru tine gustul copilăriei? Și v-am încurajat să ne trimiteți și rețeta, acolo unde este cazul.
Concursul se încheie duminică, 3 iunie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 4 iunie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Mariana Petrică se califică din nou în finală.
