Martin Scorsese e, de multe ori, etichetat simplist ca fiind autorul unor filme clasice despre viața și faptele mafioților italo-americani. Însă Scorsese e mai mult decât un cronicar al lumii interlope din Mica Italie. E un creator de film complex și nuanțat, capabil să redea cinematografic finețuri psihologice și dileme morale profunde. De asta, uneori, e nevoie de revizitarea unor filme din perioada sa de început.

După debutul său excelent din 1967, cu Who’s That Knocking at My Door, Scorsese a încearcat să găsescă finanțare pentru acest Mean Streets, care continuă incursiunea în viața tinerilor din Mica Italie newyorkeză. La un moment dat i s-a propus să rescrie povestea într-o versiune în care personajele erau african-americani. Blaxploitation-ul era în vogă la vremea respectivă. În cele din urmă, Scorsese își face filmul așa cum vrea el.

Charlie – Harvey Keitel, care debutase odată cu Scorsese în 67’ – este clasicul mafiot la început de drum, împărțit între morala catolică și imoralitatea interlopilor printre care urmărește să se afirme, care nu-și poate asuma public relația cu Teresa (a cărei epilepsie este asociată de comunitatea din Mica Italie cu o boală psihică). Echilibrul fragil al lui Charlie este spulberat de nebunia furioasă a bunului său prieten Johnny Boy – Robert de Niro în rolul care l-a scos din anonimat și care i-a adus unul dintre primele premii de interpretare.

Scosese este minunat în Mean Streets pentru că vorbește despre ceea ce știe bine, pentru că stilul său de cinema – slow motion-urile, tracking shot-urile, vocile din off – care începe să se cristalizeze aici, are mai multă emoție și mai multă libertate de a ieși din tipare. Pentru că ezitările sale trădează o candoare inevitabilă atunci când vorbești despre teme atât de personale. Keitel și de Niro sunt suficient de stăpâni pe arta și șarmul lor încât Mean Streets să rămână și azi un clasic la care, inevitabil, revenim din când în când.

Bonus: coloana sonoră cu nume grele, de la Rolling Stones la Renato Carosone și de la The Shirelles la Giuseppe di Stefano.