Omenia umană a omului omenos e omenia umanității.
Într-o zi mă plimbam prin pădure. Am mers cât am mers pe o cărare șerpuită, până când am ajuns la un pod. Era un pod de piatră, arcuit, peste un râu destul de zbuciumat. Și când m-am apucat eu să traversez podul, am auzit un strigăt. Am încremenit cu urechile ciulite, iar după câteva secunde am auzit foarte clar: ”Ajutooor!” M-am apropiat repede de balustradă, m-am aplecat și l-am văzut. Era un bărbat în apa învolburată. Avea ochii holbați și flutura haotic din mâni. Când m-a văzut, s-a mai luminat la față și a țipat din nou: ”Te rog! Nu mai pot! Mă țin de o rădăcină… ca să nu mă ia apa… dar alunec!” În acel moment am simțit că trebuie să fac ceva. M-am încordat și… i-am strigat:
EU: Fii atent! Ia aer în piept, lasă rădăcina și înoată spre mal!
EL: Nu pot! Chiar nu știu să înot! Te rog, ajută-mă!
EU: Aoleu! Păi cine te-a pus să intri în apă, dacă nu știi să înoți?
El: Ce întrebare e asta, om bun!? Am alunecat! Te implor, fă ceva!
EU: Păi fac! Dar stai să clarificăm situația!
EL: Poftim? Ce e de clarificat, omule? Chiar nu poți sări în apă?
EU: Pot, în principiu… chiar am lucrat salvamar! Am fost și campion la scufundări! Opt minute… recordul meu, sub apă! Dar sincer, eu nu cred că ai alunecat întâmplător! Oamenii nu pățesc din astea așa, fără sens! Cine știe ce ai tu de ispășit și pentru ce… chiar nu te cunosc și nu știu ce fel de om ești! Poate fac mai rău, dacă intervin!
EL: Ce-i asta, omule!? Ce dracu? Ești nebun? Ajutooor! (bărbatul și-a întors privirea disperată în altă parte)
EU: Poftim! Deja l-ai pomenit pe dracu! Iar pe mine m-ai făcut nebun! Cu atitudinea asta nu ajungem prea departe! Ok, să zicem că ți-ai ieșit din fire… că deh, e o situație mai tensionată. Dar să mă faci nebun? În fine… nu prea e timp! Uite, putem trece și peste asta… îți ceri iertare, apoi rezolvăm! Acum vreo cinci ani am traversat Canaul Mânecii! Lejereanu! Mi se spunea Delfinul!
EL: Ajutooor! Cinevaaa! Nu mai rezist!
EU: Irosești energia degeaba! Mai bine cere-ți iertare și se rezolvă! Ce-i așa de greu? Spune că-ți pare rău și gata, socoate că ești deja acasă și le povestești prietenilor la o bere prin ce ai trecut.
EL: Ok, îmi pare rău! Ajută-mă!
EU: Uite care-i treaba! Eu înțeleg că ești într-o situație delicată! Dar decât să zici ”îmi pare rău” așa, printre dinți, ca un compromis, mai bine nu zici deloc! Și ce e cu privirea asta? De unde atâta ură? Știai că ura e soră cu răutatea? Iar răutatea e soră cu Dracu? Vrei să te salvez, iar apoi să regret toată viața că am făcut o greșeală?
EL: Te roooooooog! Nu fi sadiiiiiic!
EU: Înțeleg, dar e prea puțin! Îmi pare rău! Trebuie să-mi dai un motiv solid! Nu țipete și zvârcoliri! E un destin la mijloc, e ordinea cosmică! Înțelegi? Eu nu mă bag cu bocancii mei în cauzalitate, așa… că mă rogi tu! Deci, hai s-o luăm ușurel, punctual. De ce crezi tu… că meriți să fii salvat?
(va continua, desigur)
