Există trei categorii de oameni angajați voluntar în căutarea fericirii. Pe de o parte sunt cei ce cred că fericirea este o chestiune absolută, un lucru măreț, o stare unică aproape imposibil de atins dar pentru a cărei găsire merită să cauți uneori chiar și o viață. Ei sunt cei din categoria neliniștiților, nemulțumiților, perfecționiștilor, idealiștilor, sunt cei ce alunecă ușor în partea întunecată a paharului pe jumătate gol.  La polul opus se află categoria ce nu crede în fericire ci doar în mulțumire, satisfacție bazată pe bunăstare financiară și pe principiul că orice lucru de care ai nevoie în viață poate fi cumpărat. În esență sunt cei angajați cel mai tare și cu cea mai mare disperare în căutarea unei stări a cărei existență o neagă. Și mai există o a treia categorie din care fac parte persoanele ce decid că fericirea poate veni uneori din lucrurile cele mai banale, că nu trebuie să fie o stare de catharsis ci pur și simplu o înșiruire de momente mici ce se așază misterios de armonios în anumite circumstanțe. Un pahar de vin surprinzător de bun la o masă mică cu vedere la un apus impecabil al unei zile în care nimic nu a mers prost, asociat cu zâmbetul absolut dezinteresat pe care ți-l oferă cineva care te iubește sunt ingrediente suficiente pentru un moment de fericire pură. O reflexie a unei raze de soare în picăturile rămase pe frunze după o ploaie de vară, râsul unui copil, un bilet lipit pe frigider, mulțumirile unei persoane pe care ai ajutat-o pur și simplu, o povestire bună, cineva pe care nu l-ai mai văzut demult, o idee, o recunoaștere, un cappuccino perfect într-o dimineață de duminică, o amintire comună, o atingere, familia toată la masă… lucruri mărunte… mici fericiri. Mai există și o a patra categorie, cea mai rară dar totodată și cea mai influentă. Aceasta nu este implicată în căutarea fericirii ci în fabricarea ei. Membri acestei comunități cred că ei sunt cei care inventează fericirea după care, în marea lor înțelepciune, o distribuie cum cred de cuviință maselor, poporului.

Undeva în vestul de dincolo de ocean există o companie numita Beyond Meat, a cărei filosofie pare a fi aceea de a face o planetă întreagă fericită cu faptul că mănâncă carne fără a ucide animale. Premisa unei mari fericiri. Compania în discuție cultivă carnea, celulă cu celulă, până devine halcă sau, mă rog ,aripioară, pulpiță, fleică, ceafă sau orice ar fi băgat în soft designerul de carne. Entuziasmați  de o asemenea idee, nepoții colonelului Sanders au băgat la vânzare, în teste, celebrele produse ale defunctului bunic într-o formă a viitorului. Adică un fel de Beyond fried chicken. Uluitoarea decizie se pare că a entuziasmat în asemenea hal masele încât acestea au luat cu asalt restaurantul, epuizând în timp record întreaga rezervă de carne cultivată. Se pare că a fost o adevărată fericire de grup devorarea primelor produse de acest tip. Mie întâmplarea mi-a adus aminte de o povestire SF, citită în copilărie, ce se numea Pâinea veșnică. Scrisă de un rus pe numele său Aleksanr Beleaev, povestirea este despre o invenție extraordinară ce avea să salveze planeta de la foamete, o pâine care, de unde mâncai mai mult din ea, de acolo creștea mai abitir. Până la urmă, pâinea veșnică se dezvoltă atât de necontrolat încât acoperă întreaga planetă și o sufocă. Nu cred că e cazul aripioarelor cultivate în eprubetă. A te îndoi de marea realizare a științei în plin scandal al poluării generate de animale poate fi interpretată ca fiind o atitudine incorectă politic, asta dacă ai noroc și nu încapi pe mâna ecologiștilor de stânga care te-ar sfâșia și doar pentru faptul că nu te bucuri suficient de izbăvirea planetei. Totuși, în mica mea fericire de a roade tâmp un os de pui, îmi pun întrebarea, poate la fel de tâmpă, dacă asta este soluția. Adică dacă epuizăm o rezervă facem alta în laborator. S-a terminat petrolul, umplem pământul de oglinzi solare pentru energie; au dispărut sturionii, îi clonăm și cresc în două zile până la 10 kg în butoaie de plastic; nu ne mai ajunge grâul, îl modificăm genetic să crească de 6 metri; nu mai avem loc de construcții pe pământ, inventăm niște case care să leviteze. S-a terminat rezerva de fericire, oamenii sunt tot mai deprimați, facem fericire sub formă de pastile în laborator. Totul poate fi înlocuit, recreat, reinventat de știință – dragostea, fericirea, sexul, realitatea. Într-o bună zi nu vom mai ști dacă colegul de birou e născut sau crescut celulă cu celulă într-un incubator. Cu siguranță dacă e făcut științific va fi mai frumos, mai performant și mereu fericit. Știința nu face lucruri de mântuială, doar Dumnezeu a creat imperfecțiuni.

Bunul simț îmi spune că soluția fericirii e cumpătarea. Niciodată nu ne vom putea bucura cu adevărat de răsăritul soarelui din mare dacă am avea o telecomandă cu care l-am putea genera oricând, la orice oră, de douăzeci de ori pe zi, așa cum nu ne-am mai bucura nicio clipă de viață dacă am ști că putem fi nemuritori. Unicitatea lucrurilor, raritatea unor momente, drumul anevoios până la destinație sunt izvoare din care răsare fericirea, fie ea uneori și mică, atât de mică, încât nici nu ne dăm seama de ce zâmbim ca proștii pe stradă într-o marți dimineață.