Cu Jimmy Page, The Edge și Jack White.
Am o mare slăbiciune pentru Jack White. Ciudățelul ăsta m-a câștigat definitiv prin 2008, la Rock en Seine. În ultima zi a festivalului, Amy Winehouse, cap de afiș, n-a mai ajuns pe scenă. Motivul absenței l-am aflat ani mai târziu din excelentul documentar al lui Asif Kapadia, Amy (2015). Jack White, care tocmai cântase cu The Raconteurs, a revenit pe scenă și s-a oferit să mai cânte el, inclusiv din repertoriu White Stripes. Publicul a zis da. Și nu i-a părut nimănui rău. Sigur, eu am rămas ulterior cu regretul că n-am prins-o vreodată pe Amy Winehouse alive&live, dar ora pe care Jack White și The Raconteurs au cântat-o atunci, improvizând cu lejeritate și bucurie, rămâne și acum unul dintre cele mai frumoase concerte la care am fost.
Tot Jack White este principalul motivul pentru care m-am uitat la It Might Get Loud. Documentarul lui Davis Guggenheim aduce împreună trei chitariști care au făcut istorie cu versiunea electrică a acestui instrument: Jimmy Page, The Edge și Jack White.
Sunt 98 de minute cu și despre chitara electrică, în care Jimmy Page povestește cu dezinvoltură cum au înregistrat cei de la Led Zeppelin obsedantul cântec When the Levee Breaks, The Edge scoate de la naftalină demo-urile de început ale celor de la U2, iar Jack White vorbește cu o pasiune molipsitoare despre figuri legendare ale blues-ului precum Son House.
La capitolul trivia e de reținut că, în timpul filmărilor acestui documentar, White a compus și înregistrat prima sa piesă solo, Fly Farm Blues.
Nu putea lipsi, pe final, momentul special – intitulat The Summit – în care Page, The Edge și White își vor încrucișa chitările electrice într-o cântare cum rar vezi și auzi într-un documentar. Există un singur fel de te uita la It might Get Loud: cu boxele/căștile la maximum.
Multumesc, George, pentru ca mi -ai reamintit si datorita tie mi-am petrecut un timp frumos… 🙂