Știu că încă e august și vă așteptați la o ediție despre păsările pe care le puteți vedea în vacanțe prin Spania, Cipru sau Malta, dar migrația a început și e păcat să ratăm momentul, mai ales că sezonul de plajă pe coasta de vest a Spaniei e până pe finalul lunii septembrie, iar în Cipru abia prin octombrie temperaturile de mers la plajă sunt normale și pentru oamenii nereptilieni (ca mine).
Așa că alternăm cu un prim episod despre migrația de toamnă. Da, migrația de toamnă este denumirea mai pretențioansă pentru plecarea păsărilor călătoare, de care ați auzit, probabil, din școala generală, ciclul primar.
Dar, dacă despre berze, vrăbii și rândunele am tot vorbit, trebuie să aflați secretele toamnei: cea mai interesantă parte a sezonului tomnatic este oferită birdwatcherilor de speciile limicole, adică speciile de țărm.
Aceste păsări sunt caracterizate de trăsături comune: cioc lung, picioare lungi, stil de viață pe malurile apelor, excelente zburătoare pentru că migrază uneori pe distanțe extrem de lungi, recordul deținându-l o specie de ploier (eng. plover) american care migrează din Alaska până în Patagonia, revenind an de an de la locul de cuibărit la cel de iernare după mai mult de 10.000 de kilometri!
Revenim însă la noi pe continent, căci și aici avem de-a face cu zburătoare destoinice. Pentru ca avem deja aproape jumătate de an de când această rubrică vă dezvăluie săptămânal secrete din lumea naturii, este momentul să avansăm puțin. Iar păsările de țărm sunt poate la fel de dificil de identificat ca pescărușii, păsările de stuf sau răpitoarele diurne, așa că în acest articol vom face o scurtă trecere în revistă a unora din cel mai ușor de identifiat specii de păsări de țărm.
Nagâțul (Vanellus vanellus)
Această pasăre este atât de comună și de puțin pretențioasă, încât este probabil să vă întâlniți cu ea mai repede decât cu toate celelalte specii din acest articol. Penajul închis, cu irizații metalice multicolore și zborul atipic o fac practic o specie inconfundabilă. Sosește la noi devreme (uneori de la finalul lui februarie chiar) și pleacă târziu, în octombrie-noiembrie, iar în anii cu ierni blânde unele exemplare rămân până în decembrie-ianuarie sau nu pleacă deloc, mai ales în sudul țării. Însoțesc multe specii de limicole cu care se asociază în stoluri de zeci până la sute de exemplare și sunt nelipsiți din aglomerările de limicole de pe malurile lacurilor sau de pe lagunele litorale.
Ciocîntorsul (Recurvirostra avocetta)
Această specie este tot inconfundabilă, penajul alb cu negru făcând-o și ușor de observat pe malurile apelor. Picioarele cenușii, ciocul lung și curbat în sus, dar și culorile contrastante vin în ajutorul birdwacherului amator. Nu aveți nicio scuză dacă îi veți spune pescăruș. Ciocîntorșii preferă lacurile cu apă puțin adâncă, unde caută frenetic hrana cu capul poziționat perfect vertical pentru ca ciocul să ajungă la cei mai îndărătnici crustacei. Ușor de văzut în migrație în special în Dobrogea sau pe litoral.
Piciorongul (Himantopus himantopus)
O altă specie cu picioare lungi, alură elegantă și culori contrastante, care o fac inconfundabilă. Piciorongii preferă tot maluri cu ape puțin adânci, iar picioarele roșii conferă o combinație de culori greu de uitat sau confundat. Buni zburători, piciorongii migrează în stoluri mici, insoțind alte specii și fiind destul de toleranți cu prezența fotografului amator. O specie frumoasă, pentru “începători”, pe care îi veți convinge cu această pasăre că birdwatchingul nu e chiar așa de greu.
Ciovlica ruginie (Glareola pratincola)
O specie frumoasă și mai greu de văzut, pentru care va trebui să găsiți zone cu sărături. Voi deschide aici o mică paranteză, pentru că habitatele de sărătură sunt speciale pentru cei care vor să vadă și specii mai puțin comune. Aici, unele păsări reușesc să se hrănească, acolo unde alte păsări mai comune nu reușesc să se adapteze acestui mediu ostil. Unele din ele, cum e ciovlica, cuibăresc chiar în zonele sărăturate pentru că sunt puțin traficate de animale, inclusiv de posibili prădători, așa că acestea cuibăresc chiar pe sol. Ciocul scurt și postura unică fac ciovlica ruginie relativ ușor de identificat.
Fugaciul roșcat (Calidris ferruginea)
Familia fugacilor e mare și pune serioase probleme la identificare, dar acest fugaci roșcat are o culoare aparte, fiind deosebit de toți ceilalți fugaci. Ciocul negru și lucios, pieptul și gâtul roșiatic și baza albă a ciocului sunt elemente cheie în identificarea acestei limicole care ajunge ocazional pe malurile lacurilor din Dobrogea și Bărăgan, dar și în alte zone joase cu lacuri de mică adâncime.
Fluierarul cu picioare roșii (Tringa totanus)
Fluierarii, alături de fugaci, sunt o altă familie de specii de păsări de țărm care pun probleme la identificare. Acest fluierar însă este ușor de identificat – și rețineți că ciocul, picioarele și petele de pe corp sunt principalele chei de identificare pentru limicole și nu numai. Aici, ciocul este roșu cu varf negru iar picioarele de un roșu puternic – valabil acum, la finalul verii, asemănător cu cel al picioarelor piciorongului, deci problemă rezolvată ori de câte ori îl veți vedea în migrație alături de ceilalți fluierari.
Bătăușul (Calidris pugnax)
Acest păsăroi are un nume sugestiv (identic și pentru denumirea științifică) – masculii, frumos colorați și împodobiți în perioada de împrecehere, sunt foarte bătăioși și își dispută teritoriile prin adevărate prade, spre deliciul femelelor și fotografilor de natură. Din păcate penajul de curtare dispare până în august, când încep să se întoarcă spre sud.
Deși variabilitatea coloristică e mare, bătăușii sunt ușor de identificat după mărime: majoritatea păsărilor de țărm sunt de talie mai mica, bătăușii fiind mai mari. Iată un alt exemplar, bătând în roșu, dar cu aceleași caracteristici ale ciocului și picioarelor.
Prundărașul gulerat mic (Charadrius dubius)
O altă specie comună, dar greu de văzut datorită dimensiunilor reduse. Puțin mai mare decât o vrabie (mai degrabă de mărimea unui graur, dar având conformația unei limicole), prundărașul gulerat mic are un inel orbital galben, extrem de ușor de distins în teren, care face specia greu de confundat cu alți prundărași, iar prin talie greu de confundat cu alte limicole.
Prundărașul de sărătură (Charadrius alexandrinus)
Acest prundăraș respectă regula: mai multă sărătură, mai multe șanse de câștig. Prezent în special pe malurile lacurilor sărate din Bărăgan, Dobrogea sau pe coastă, acest prundăraș are un desen multicolor pe cap, inconfundabil, mai ales la masculi. Și credeți-mă pe cuvânt și nu mă întrebați de deosebiri între masculi și femele la speciile limicole că nu mai termin articolul ăsta niciodată. O specie frumoasă, relativ greu de văzut datorită dimensiunilor reduse, dar o plăcere de observat pe malul lacului sărat.
Limicola surpriză a acestei ediții este ascunsă între juvenilii de lebădă de vară (Cygnus olor).
Îi vedeți moțăind în prim plan, cu penaj cenușiu-maroniu, spre deosebire pe adulții speciei. Da, sunt niște imaturi care pot hoinări uneori destul de departe de arealul de cuibărit, iar de câțiva ani trec regulat pe lacurile de sărătură din România, spre deliciul ornitologilor care așteaptă prima dovadă de cuibărire a acestei specii extrem de frumoase, despre care am povestit chiar în articolul precedent. Să mai punem, atunci, un cadru unde se vede și mai bine despre ce specie este vorba…
Și… surpriză!!!
Flamingii (Phoenicopterus ruber)
Aceștia sunt semnalați în Delta Dunării, Dobrogea și Bărăgan, fiind una din speciile cu areal în puternică expansiune spre nord. Aceste fotografii cu flamingi, de pildă, sunt realizate în apropiere de Urziceni, jud. Buzău. Este de așteptat ca într-o bună zi, chiar unul din cititorii Radio Guerrilla să fie primul care va găsi și dovada de cuibărire a acestei specii în România.
Până atunci, spor la observații de faună pe acest final de vară!
