La începutul săptămânii am lansat prima temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 5), un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Descrie-ne cum ar arăta o zi din viața ta dacă fiecare moment important ar veni însoțit de o coloană sonoră și ce muzică ai auzi pe fundal.
Concursul s-a încheiat astăzi, 13 ianuarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 14 ianuarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul mai jos este unul din textele finaliste.
***
Da, înțeleg, e greu, dar știi că poți s-o faci. Hai, încă puțin… ai început bine, ai deschis ochii. Acum intinde mâna și oprește sunetul ăla infernal. “How do you feel? It’s time to wake up“, mulțumesc Kid Bombardos, nu era deloc să-mi sară tencuiala de pe pereți din cauza alarmei rasunătoare, dar măcar sunt “Awake and alive“. O nouă zi, un nou “x” marcat în calendar, o nouă cană de cafea… doar de atât am nevoie acum: o cafea înspumată cu lapte pe care s-o sorb la fereastra bucătăriei în timp ce Alternosfera vibrează în fundal cu “Astă vară“. Melodia mă teleporteaza exact “Pe plajă in Vamă la 5″… cele mai vii și fulminante nopți. Pf, ce e ăla somn? “I’ll sleep when I’m dead“. “Tonight we are young“, nu-i așa, Fun? Oh…”my sweet sixteen“. Dar reveria mea e sfâșiată de pastelul glaciar și dezolant de afară al gerului siberian. “Cad fulgi, iarăși fulgi“. Avea Bacovia o vorbă: “abia acum a început să fie frumos afară“, eu cred că e masochism curat. Omule cu șobolani, știu că tu rezonezi cu mine, să cântăm împreună “Cineva să ne aducă vara înapoiii“.
Ies afară înfofolită parcă în costumul de “Cosmonaut” al lui Robin și iau troleul spre liceu. Pun pariu că Chris Rea a scris “The road to hell” în circumstanțe asemănătoare pentru că fix așa se simte când știu ca mă așteaptă șapte ore infinite de materii istovitoare și profesori sâcâitori. Dragă Pink Floyd, unde ești acum să mai spui “We don’t need no education; Hey! Teachers! Leave them kids alone“? “Nu am chef azi, n-am chef the nimic” I feel you, Vama! La liceu mă strecor printre mulțimile de toți acei “Kids with pumped up kicks” până ajung în clasa mea și instant îmi dispare orice mâhnire pentru că sunt înconjurată de oameni faini cu care simt că am curajul de a fi eu însămi și asta e cel mai important. Și mai e un tip… mai exact un crush, un “Wonderwall“, care se intamplă să fie cel mai bun prieten al meu… e hilar. E genul acela de “Skater boy” al lui Avril Lavigne, iar eu… “I’m a creep, I’m a weirdo” în scenariul clișeic “I want the one that I can’t have“. “Spune tu, vânt”: “Should I stay or should I go?“
Well, alung norișorul cu gânduri fantasmagorice și ajung în sfârșit acasă. Seara trece repede și îi las pe The Smiths să-mi aducă somnul cu “Sing me to sleep“, iar când ajung in R.E.M. îl visez pe al meu “Orange Crush“.
