La începutul săptămânii am lansat ultima temă a celui de-al cincilea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: “La metrou, i-am auzit vocea. M-am întors și…” – continuă povestea.
Concursul se încheie duminică, 17 martie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineața de luni, 18 martie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
La metrou, i-am auzit vocea. M-am întors și am zăbovit pentru că mi-e drag. Nu el impersonal ci tu acela care îmi.
Întotdeauna mi-ai fost. Aveam 12 ani când ți-am auzit prima dată glasul, acel glas unic, special de bariton cu inflexiuni de tenor uneori și m-am îndrăgostit atunci pe loc. Iremediabil. Și știi cum?! În felul acela absolut, total, cu fluturi în capul pieptului și freamăt frisonant de-a lungul cefei. De multe ori mă întindeam pe covor, în mijlocul sufrageriei și cu ochii închiși îți ascultam fiecare șoaptă și știam că vorbele tale sunt doar pentru mine. Seara, înainte de culcare îmi imaginam scenarii pline de aventuri pentru că citeam cu pasiune Jules Verne și Karl May; în ele erai ori un rătăcitor romantic, neînțeles aflat în căutarea izbăvirii și a dragostei, ori pur și simplu un băiat rău de care mă simțeam puternic atrasă. Erai evadarea mea.
Ceva mai târziu am pus un chip pe acea voce și m-a surprins silueta ta ușor androgină, figura colțuros ascuțită care din unele unghiuri părea fără vârstă, poate prea feminină pentru gustul prietenelor mele. Ele preferau virilitatea bărbaților cu păr pe piept și nu pregetau să o declare sus și tare. Chiar nu mă interesa părerea lor. Nu aveau decât să râdă. Glasul de care mă îndrăgostisem avea contur fizic iar visele mele aveau acum concretețea unor scenarii posibile. Uneori mă surprindeam pe stradă căutându-ți trăsăturile în bărbații cu care mă intersectam dar renunțam repede zicându-mi că tu ești unic, doar tu poți fi Tu!
Mi-am imaginat de multe ori că vom ajunge să ne cunoaștem și îți voi putea povesti evadările mele din cenușiul unor zile cu tine în gând, tot ce simțeam adânc, visceral de câte ori îți auzeam glasul. Fiecare culoare-sunet-trăire. Fiecare gest-imagine-experiență.
Dar ai plecat. Departe unde nu te pot găsi. Am plâns când am aflat. Credeam că vei fi nemuritor. Uneori îmi surprind lacrimile când îți aud glasul. Năvalnic mă cotropesc nostalgii, dorințe și acele intangibile amintiri, mirosuri și frânturi de clipe. E ca și cum întreg dulapul acela plin de sertare, care este creierul meu, se deschide brusc, cu zgomot și într-un iureș tot conținutul mi se revarsă în cap. Și plâng pentru că ce a fost nu se mai întoarce iar timpul este neîndurător. Cu toți și toate care sunt acolo prin sertare și atât.
La fel și acum, frisonul îmi umple ochii și vocea ta e în mine chiar dacă fata asta te-a întrerupt răspunzând la telefon cu un Alo! plat și neutru. Nu mă întreb de ce ți-a ales glasul ca sonerie, poate și ei îi place. Însă sigur nu te iubește așa cum te iubesc eu de 43 de ani. Iar tu acolo, departe dar atât de aproape, îmi cânți:
This is Major Tom to Ground Control
I’m stepping through the door
And I’m floating in a most peculiar way
And the stars look very different today
For here
Am I sitting in a tin can
Far above the world
Planet Earth is blue
And there’s nothing I can do…