Nu știu dacă aveam mai mult de șapte ani când, într-o discuție de familie, cineva a spus despre altcineva că a lăsat în urmă o moștenire enormă. M-am gândit atunci că e vorba de bani sau aur, și am întrebat, neîntrebat, ce moștenire a lăsat. A lăsat un nume, a fost răspunsul pe care l-am primit și pe care l-am înțeles mulți ani mai târziu. Cea mai grea întrebare a vieții pentru un om conștient de semnificația existenței este care va fi moștenirea pe care o va lăsa. Ce se va mai ști despre el peste zece ani de la dispariție? Dar peste cinzeci, peste o sută…?

Unii încercă să răspundă la această întrebare pur material, agonisind pentru urmași suficient cât aceștia să nu mai aibă bătăi de cap, uneori câteva generați. Case, acțiuni pe bursă, opere de artă, aur, cash, orice poate avea valoare pe termen relativ lung. Alții construiesc lucruri inimaginabile, fanteziste, avangardiste în aceeași speranță că timpul îi va ține mine. Cei mai mulți nu au altceva de lăsat decât exemplul propriei existențe, cu bune și cu rele, așa cum consideră fiecare că ar trebui croită o soartă, o viață. Câțiva, puțini, cei mai puțini ajung la concluzia că jertfa propriei vieți pe altarul unor principii ce ar putea schimba cursul lumii în bine este singura moștenire ce merită lăsată. Povara moștenirii vine din cea mai adâncă frică născocită vreodată de creierul nostru de ființe superioare. Frica de a nu fi uitat. Pomenirea – în cultura creștină. Singura certitudine atunci când soarta a hotărât să tragă Heblu e că în urma ta cineva va continua să vorbească despre tine prelungindu-ți astfel, într-un anumit fel, existența. E drive-ul cel mai puternic, e lucrul pentru care iubim, ne căsătorim, facem copii, ne facem prieteni, scriem poezii, compunem cântece, construim edificii, inventăm neinventatul, salvăm vieți, zburăm în cosmos, protestăm, ne implicăm, suferim, povestim, trăim. Sună egoist dar, de fapt, este esența firii noastre conștiente. Cu cât ești mai modest cu atât convingerea ta că lucrurile cu adevărat bune nu rămân neobservate e mai puternică. Moștenitorii însă își vor lua porția de moștenire așa cum îi taie pe ei capul și nu așa cum ai plănuit tu. Fiecare om își culege propria moștenire așa cum înțelege și cum simte. De foarte multe ori averi imense lăsate moștenire dispar într-o fracțiune de secundă. N-am vrut banii lui, am vrut doar puțină afecțiune și apreciere a ceea ce sunt – este replica cea mai frecventă a moștenitorilor. A fost o persoană ce și-a dorit să fie iubită de toată lumea uitând astfel să mă iubească și pe mine – o altă post-replică des întâlnită.

Iubirea este singurul lucru ce, odată moștenit, nu va fi nicio clipă contestat. Bunicul meu obișnuia să spună că din viață rămâi cu ce dai, nu cu ce iei.

Scriu aceste rânduri, pentru că săptămâna trecută am fost invitat să-mi iau o porție de moștenire. Moștenirea – așa se numește un vin scos în 1918 exemplare de către Crama Vinuri de Măcin. Dincolo de marketing și alte chestiuni de imagine, eu unul am luat acest vin fix ca o moștenire. Nu neapărat pentru că este produs de cineva din familia mea, ci pentru faptul că în acest vin se află ascunse părți întregi ale existenței mele. Via care dă acest vin se află la Carcaliu, sau în apropierea Carcaliului. Satul care acum 43 de ani a dat umanității specimenul ce scrie aceste rânduri. Am copilărit alergând prin rândurile de vie, în fiecare toamnă simt încă mirosul de țărână și struguri adânc întipărit în memoria mea afectivă. Nici nu mai țin mine ce vârstă aveam când am cules prima oară via dar știu că a fost cu mult înainte de a mânca o banană, de exemplu. Am vie imaginea sacilor cu struguri purtați în spate de bunicul meu în timp ce mustul i se prelingea licoros pe cămașă, așa cum am încă viu gustul de must, de tulburel, iar mai apoi de vin pe care aveam voie să-l gust atâta timp cât contribuiam la facerea lui. Am crescut într-o cultură a vinului în care discuțiile legate de cules, fierbere, decantare, erau prezente în viața mea așa cum azi, pentru generațiile noi, sunt discuțiile legate de InstaStory-uri.

Revenind, Moștenirea este un vin, un cupaj de Fetească Neagră și Băbească Neagră, ce are o poveste de spus generațiilor următoare. Pentru că este un vin tânăr. Un vin pe care îl iei azi și ar trebui să-l deschizi în câțiva ani. Minim doi, aș spune eu. Este o taină. E un vin ce va crește sau va îmbătrâni cu fiecare dintre posesorii celor 1918 sticle și, sunt sigur, va împrumuta câte ceva din personalitatea fiecăruia, pentru că vinul este viu, vibrează și se armonizează la mediul în care își petrece statul. Știu câtă patimă (pasiune, amestecată cu entuziasm și chin) au pus oamenii de acolo pentru a obține un vin pe care să-l lase moștenire, așa cum știu că oricât de obiectiv aș încerca să fiu, nu îmi voi putea înfrânge niciodată mândria că Via din locurile în care am crescut a dat acest vin. Acest vin a cărui etichetă se lasă moștenire. La propriu. Oricine va ajunge la Cramă în următorii o sută de ani cu o etichetă de Moștenirea va primi o sticlă de vin.

Sunt multe moduri în care ne putem exprima iubirea pentru cineva sau pasiunea pentru ceva. Vinul este acel ceva care pentru cei ce-l creează devine cineva. Da, vinul poate fi iubit. Nu plăcut, nu apreciat, nu adorat, ci iubit. Poate asta este pricina pentru care nu poți să bei un vin bun într-o companie proastă. Pentru un vin bun ai nevoie de o companie pe măsură iar marile idei, fie ele și de o singură seară, au izvorât din magia unui pahar băut la timp cu cine trebuie. Până la urmă Isus ne-a lăsat un indiciu cât se poate de clar în viață. N-a transformat apa nici în cafea, nici în suc de portocale, nici în whisky și nici în Cola. A făcut-o vin, și nu poți să spui că era o persoană lipsită de imaginație.

Așadar luați-vă timp, să vă gândiți la moștenirea pe care merită să o lăsați. Una măreață, una nemaivăzută sau una sentimentală? Uneori o poveste frumoasă și o sticlă de vin poate fi de ajuns.