A fost o data că niciodată o fetița pe nume Eu. Țara în care s-a născut fetița se afla sub influența și dominația unui imperiu care stabilea limitări și restricții. Cu toate acestea, Eu s-a trezit deodată că visează la libertate, la rețete de mâncare cum numai în ziare citise, la siluete marca Naomi Campbell, la iubire perfectă, la roba de avocat. În una din multele clipe în care Eu visa și se și lăuda cu ale ei vise, mama ei i-a spus că nu e bine să visezi, că este o prostie să-ți dorește ceva ce sigur nu vei avea. Mama îi repeta că e mai bine să se preocupe de întrebările esențiale “ce mâncam astăzi?”, ”cum plătim curentul?” și “ți-ai făcut temele?”.
Eu nu s-a oprit, a continuat să își dorească ceva ce numai în filme vedea. Astfel, și-a făcut Fabrica ei de vise la care lucra doar ea.
A încercat să plece să învețe pe meleaguri străine să își continue visele, a eșuat. A plâns mult, dar s-a alinat cu Fabrica ei de vise. Și-a propus să nu renunțe, să muncească mult, să viseze și mai mult. Și-a promis să nu se oprească din visat niciodată.
La un moment dat, pe când visele fragede ale adolescenței o zăpăceau, Eu a întâlnit mai mulți voluntari care au venit în orașul în care Eu lucra la propria Fabrică de vise. Întâmplător Eu s-a împrietenit cu ei, a stat tot mai mult în preajma lor și a învățat că dincolo de orașul în care locuia era o lume în care oamenii visau și mai mult. Stând mult cu ei, a descoperit că nu era defectă, că își putea permite să viseze oricât și că pentru a pleca din orașul ei avea nevoie de un Vis și un plan de visător. A realizat că noii ei prieteni au învățat-o multe lucruri frumoase și i-au transmis o parte din visele lor. A hotărât să le răsplătească doza de vise făcută cadou și să dea, la rândul ei, vise oamenilor care nici nu știau ce sunt și cum arată visele.
Norocul, Ambiția, multele ore de studiu și egoismul au ajutat-o pe Eu să plece din orașul ei micuț și Fabrica de vise s-a închis acolo. A ajuns într-o țară magică, țara în care visa să locuiască și să deschidă o nouă Fabrică de vise.
De mică, Eu își dorea foarte mult să fie om mare pentru că în visele ei oamenii mari erau fericiți, râdeau, erau mulțumiți de viața lor. Când Eu a ajuns om mare a realizat că oamenii mari nu sunt fericiți, că și oamenii mari plâng și mulți dintre ei chiar sunt triști. A început și ea să fie nefericita. După mult timp, într-o zi cu mult soare, Eu a hotărât că a venit momentul să plece într-o țara în care oamenii aveau nevoie de doze de vise. A adunat mult timp bani, și-a făcut un plan și în fiecare zi citea tot mai mult despre oamenii pe care urma să îi cunoască. Astfel, după 15 ani de când primise doza de vise de la prietenii ei voluntari, Eu pleca sa dăruiască din Fabrica sa de vise. Deși mulți Ei au încercat să o oprească și să-i spună cât de urât va fi în satul fără vise, cu boli exotice și cu mult prea mult soare, Eu s-a ambiționat și mai mult, a visat și mai mult. Astfel, într-o seara târzie avionul o aducea pe Eu aproape de visul ei.
Eu a fost veselă încă de când a început să cunoască Omuleții mici și frumoși care îi săreau în brațe. Le explica despre Fabrica ei de vise și împărțea vise tuturor. În una din zilele foarte călduroase, Eu a simțit un fior. La început nu știa ce simte, dar apoi s-a gândit că ar putea fi fericirea Visului îndeplinit. A simțit că Visul ei e acolo, îl simțea tot mai mult în corpul și în sufletul ei. Atunci a realizat că oamenii mari pot fi fericiți, oamenii mari pot plânge de fericire. După mult timp în care visul ei era atât de departe, acum o cuprindea. A păstrat vie acea fericire mult timp și a ajutat-o ori de câte ori Ei nu visau.
A fost o perioada în care Eu nu a visat, a spus că poate mama ei avea dreptate. Dar după ce a simțit tristețea vieții fără vise, Eu și-a redeschis Fabrica ei de vise. Noul său vis la care toată Fabrica lucrează este ca Eu să îl întâlnească pe Sine și să îl accepte, așa visător cum este.
Cred că Eu s-a născut visând.
…………………………………………………………….
La începutul săptămânii, am lansat noua temă a concursului Vocea Ascultătorului: Cum vă transformați dorințele în realitate?
Concursul se încheie astăzi, 29 aprilie, la ora 14:00. Până atunci, primim textele voastre și chiar le așteptăm ca și când. Iar marele câștigător al premiului de 100 de euro va fi anunțat în Guerrilla de Dimineață de miercuri, 2 mai. Nu de alta, dar e liber și pe la noi 😉
Textul lui Nataliei – cea mai fană dintre fanele ROZ, care ne-a scris pentru prima oara – este unul dintre cele finaliste.
