Fiind primul meu articol pe ilustra platformă Radio Guerrilla, m-am gândit că ar trebui să fie un fel de statement care să-i dea de înțeles cititorului cu cine are de-a face; un soi de amprentă, dacă preferați, menită să lase o impresie și să stârnească curiozitatea pentru articolele ce au să vie. Dintre multiplele posibile subiecte m-am oprit la usturoi. Pute destul de tare și cu siguranță lasă în urma lui o impresie. Adevărul este că, de fapt, micuțul e pentru gastronomia locală la fel de important ca R2D2 în seria Star Wars, adică se poate și fără el dar nu are niciun farmec. Dacă mâine guvernul se hotărăște să redeseneze stema de pe drapel, noua heraldică ar trebui să conțină pe lângă capul de bour, vulturul și alte chestii grele, neapărat și o căpățână de usturoi, falnică și mândră așa cum stă ea într-o funie pusă la uscat.

Micii sau mititeii dacă preferați, cunoscuți de turiștii străini sub denumirea de smalls, pequeños, petites sau skinless sausages, sunt exemplul suprem al dependenței de usturoi. Acest personaj gastronomic epopeic, capabil să pună în mișcare mase întregi de oameni, armate de-a dreptul, când vine vorba de pomană electorală, acest semizeu al sărbătorilor legale, Căpitanul România pentru bugetari; în fine, acest rege al grătarelor carpato-danubiano-pontice, n-ar însemna nimic fără zeama de usturoi în care tocătura este lăsată la fermentat în dubioasa companie a bicarbonatului. Practic, pentru noi românii, hamburgerul este un mic exorcizat, o bucată de carne liniștită și evlavioasă pe care te poți baza și care nu-ți oferă surprize. S-a scos din ea sămânța răului, e pace în sufletul hamburgerului. Dar, când primul soare de mai răzbate sfidător prin crengile înmugurite ale copacilor, diavolul poftei urlă din ființa românului ce da iama în primul grătar aprins și ticsit de mici. Unul, doi, trei, cu muștar, cu sare, cu ardei iute… cu orice, unul după altul într-un vertij semiconștient, un vals pe muzică de Ciuleandra, un descântec  culinar greu de asemuit și greu de înțeles pentru colegul Chiftea în Chiflă cu pașaport american. Și asta doar pentru că usturoiul și-a băgat coada. Adevărata sa personalitate începe să se arate cam la un ceas după ospăț. Vicleanul dă semne că ar vrea să se exprime, fără a ține cont de context și situație, și începe lungul șir de poeme post-îngurgitare terminate mai mereu cu tradiționalul: „Mă scuzați, am mâncat un mic”. Și nu orice mic, căci pentru cunoscători există adevărate școli de gândire când vine vorba de rețetă. Nea Mircea Măcelaru’, Bulgaru’ din Piața Trapezului, rețeta de la Cernica, algoritmul de amestec de la Medgidia, secretul cimbrului macerat de la Lehliu Gară, trucul monedei de 5 lei din aluminiu din Bariera Vergului, sunt doar câteva exemple concludente de împletire a talentului cu știința pentru obținerea tocăturii desăvârșite. Dar, depășind situația și reîntorcând-ne la enorma capacitate de manipulator a usturoiului, cu voia voastră, aș aduce în discuție mujdeiul. Nu pentru că sunt lipovean și toată copilăria am crezut că dincolo de un caras prăjit în mălai nu mai există nimic, ci pentru că am certitudinea că peștii din râurile, bălțile și marea României au fost creați pentru acest sos de usturoi. Cum să mănânci un crap, o plătică, un chefal, un guvid sau o scrumbie fără mujdei. Păi cu ce? Cu zeamă de lămâie, cu sos bearnaise sau poate cu sos tartar? Să fim serioși, e ca și cum te-ai duce la bordel pentru o îmbrățișare. Nu există compatibilitate mai mare, pe pământul ăsta albastru, decât a peștelui cu usturoiul.  Bineînțeles că prezența vinului alb ar completa triunghiul amoros până la obscenitate, dar despre asta într-o altă povestire. Dacă s-ar opri doar la pește, această chintesență de usturoi numită mujdei, tot ar fi o realizare. Dar nu, nu e atât de simplu, situația ia amploare și se duce spre pastramă, spre dovleceii prăjiți, spre fasolea verde, spre aripioarele de pui până departe în sferele rarefiate ale ciorbei de burtă unde, doar adevărații bețivi îi pot înțelege subtilitatea și-i pot descoperi, în revelațiile mahmurice, substraturile filosofale. Aria de influență a usturoiului în bucătăria autohtonă  este practic nelimitată, de la ostropel la tocăniță și de la rasol la tuzlama, acesta face practic cam tot ce vrea cu sufletele noastre. Imaginați-vă pentru o clipă ostropelul perfect – roșii proaspete de grădină tăvălite gingaș în ulei, bucăți aurii de pui de la o mătușă de pe lângă Maglavid, toate aruncate într-un ceaun de fontă ce zace pe o pirostie deasupra unui foc încet de lemne. Toate par aproape perfecte căci perfecțiunea, jihadul aromei, se declanșează atunci când du poignet bucătarul aruncă o mână de usturoi.

E greu de descifrat aplecarea noastră către nevinovatul ingredient în discuție, pentru cei mai puritani poate părea o adevărată lipsă de civilizație, pentru cei radicali chiar un caz de mitocănie, dar, pentru restul, suflete înrobite în patima gustului, e pur și simplu o chestiune de desfătare. O plăcere vinovată, o amintire a copilăriei, un catalizator de simțuri… un moft. Ceva. Ceva fără de care viața nu ar deveni neapărat mai rea, doar mai lipsită de iz.