Patru din cei nouă angajați ai unui hotel din Milano sunt români. Cu o singură excepție, nu a fost restaurant sau patiserie în care să intru și să nu întâlnesc un român la lucru. Au în jur de douăzeci și cinci de ani. Unii au venit în Italia odată cu părinții lor în urmă cu zece-cincisprezece ani, și ei stabiliți aici. Alții au venit imediat după ce părinții lor și-au găsit de lucru și s-au stabilit aici. O parte chiar s-au născut aici. Sunt pozitivi, politicoși, muncitori, săritori, atenți, vorbesc frumos. Au chipuri luminoase, curate, optimiste. A doua generație de români în Italia. Vorbesc româna cu un puternic accent italian. Din când în când fac o pauză scurtă pentru a căuta în memorie un cuvânt românesc pe care nu-l înțeleg sau pe care vor să-l folosească. Câteodată, folosesc cuvinte italienești fără să-și dea seama. Unii fac eforturi vizibile să urmarească ce spui. Dar o fac.
Cei mai mulți locuiesc deja în alte orașe decât părinții lor. Au îndeosebi prieteni italieni. „Părinții mei lucrează în Toscana, ne vedem o dată, de două ori pe an. Și ei lucrează, și eu lucrez. Nu prea avem timp“, „Merg o dată pe an în țară ca să-mi văd bunicii, dar în ultimii trei ani nu am reușit să ajung”. „Am venit aici în urmă cu șaptesprezece ani, eram foarte mică, aveam cinci ani. De atunci am fost de două-trei ori în țară. Nu am timp“, „Am venit cu bunica s-o vad pe mama aflată la lucru aici când aveam șase ani și n-am mai vrut să plec. Am plâns două zile. N-a mai putut să mă lase să plec. M-a dat la școală aici și am rămas”, „Îmi place să aud lucruri despre țară, dar nu fac un obicei din asta”, „Am învățat italiana și româna în paralel”, „Știu mai bine italiana, este limba în care trăiesc”, „Îmi este foarte bine”, „Mă bucur ca sunt aici”, „Aici e viața mea”, „În afară de rude, nu mai cunosc pe nimeni în România”. Și ce-o să faci în viitor? „Studiez Medicina, mă fac doctor aici”, „Mai muncesc câțiva ani și-mi deschid propriul restaurant”, „O să-mi deschid un hotel“. Te gîndești să te întorci sau să te muți în țară? „Nu”, „Nu”, „Cât trăiesc bunicii mei, o să mai ajung din când în când, dar nu”. Păi asta înseamnă că ești deja italian, nu? „Nu, sunt român.”, „Ha, ha, ha! Nu. Sunt româncă”, „Român, nu italian”. Păi cum vine asta? Ai trăit aici și-ți vezi viitorul aici. „Nu știu, nu pot să-ți explic”, „Asta simt”, „Nu știu cum să-ți zic”. Copiii tăi or să simtă la fel? „Nu cred”, „Probabil că nu”, „Cine știe”, „Nu”.
