Deși vremea frumoasă ne mai acompaniază câteva zile, habitatele naturale par pustiite. Păsărelele nu mai cântă, pe teren nu mai mișcă nimic și acestea sunt cele mai evidente semne că migrația de toamnă se apropie de final. Înainte de a vedea speciile de păsări pe care le vom trece în revistă azi, haideți să vedem ce este de fapt migrația. Migrația păsărilor este un fenomen despre care s-ar putea scrie cărți întregi. Cum nu avem aici timp și loc de așa ceva, trebuie să clarificăm câteva aspecte esențiale legate de speciile cuibăritoare de la noi, pentru că în aceste două articole vom prezenta specii care cuibăresc la noi în țară, dar care an de an pleacă spre sud în perioada rece.

Migrația păsărilor este influențată în principal de scăderea temperaturilor, lipsa hranei (mai ales pentru speciile insectivore și carnivore) și micșorarea intervalului de lumină diurn. De aceea, multe păsări aleg să execute migrații de mare distanță, unele călătorind mii de kilometri an de an de la locurile de cuibărit spre cartierele de iernare.

Unele păsări nu migrează în aceleași condiții în cadrul arealului. La unele specii, migrația poate să fie pe distanțe scurte sau deloc, unele exemplare reușind să ierneze în Europa, în vestul și sudul continentului. Altele însă își urmează imperturbabil ceasul biologic și străbat distanțele lungi cu conștiinciozitate, pentru a se întoarce primăvara de unde au plecat.

Mai jos vă prezint o listă de păsări migratoare ”pur-sânge”, cu mențiunea că acest material va avea o continuare și săptămâna viitoare.

Barza albă (Ciconia ciconia)

Considerate simbol al primăverii, berzele albe sunt nu doar populare în conștiința populară, ci și unele din cele mai antropofile specii de pe planetă. Prezența lor în număr covârșitor în localități este un semn că aceste păsări inconfundabile se simt bine în preajma oamenilor.

Berzele vin în martie și pleacă în septembrie. Venirea și plecarea lor sunt metronom pentru oamenii care s-au obișnuit cu prezența lor, nu doar datorită vizibilității lor, ci și datorită faptului că berzele se adună în grupuri de zeci, uneori sute de exemplare, în perioada de dinainte de plecare. Culoarul de migrație folosit de berzele noastre trece prin zona Mării Marmaras, zeci de mii de berze fiind văzute deasupra Istanbulului la finalul lunii septembrie.

Rândunica (Hirundo rustica)

Considerate vestitoare ale primăverii, rândunicile sunt tot specii antropofile, ele cuibărind de secole sub streșinile caselor. Rândunica este o specie eminamente insectivoră, de aceea sosirea sezonului rece înseamnă lipsa hranei, ele fiind silite să migreze spre nordul Africii. Rândunelele sunt o specie prolifică, în anii bogați în insecte reușind să scoată două sau chiar trei rânduri de pui. Antrenamentele pentru migrație încep de la primul rând de pui scoși, aceștia căznindu-se să dobândească de la primele vânători de insecte măiestria de a zbura, moștenită de la părinții lor.

Imaginea de mai sus arată ultima generație de pui scoși în acest an. Deși penajul este aproape ca al adulților, ei vor avea de străbătut pentru prima dată o distanță enormă, dacă ne gândim la trupurile lor firave. Le urăm success în lunga lor călătorie spre Africa!

Acvila țipătoare mică (Aquila pomarina)

Plecăm din zona caselor și ajungem la pajiștile din zone semiîmpădurite. Aici, regina neîncoronată a acestor zone este acvila țipătoare mică, o specie care este în ușoară revenire după declinul pronunțat de la mijlocul secolului trecut. Această acvilă, în ciuda mărimii sale și aspectului fioros, este specializată în vânătoarea de rozătoare, contribuind la succesul agriculturii tradiționale din Transilvania, de pildă. Dar această acvilă mai este celebră pentru ceva: exemplarele inelate de specialiștii noștri au plecat din zona Trascăului (Munții Apuseni) și au ajuns după un drum istovitor de peste 7.000 de kilometri până în zona lacului Tanganika din Africa! O performanță greu de egalat de alte răpitoare de talia ei, mai ales că fac acest drum dus-întors an de an. Dar acvilele nu sunt singurele răpitoare de la noi care migrează toamna.

Vânturelul de seară (Falco vespertinus)

Acest superb răpitor de talie mică este și el un bun vânător și călător peste continente, deopotrivă. Deși de talie mică și specializat în prinderea insectelor în zbor (libelule, fluturi, coleoptere etc), vânturelul de seară are și el marș lung de făcut, cartierul de iernare fiind în sudul continentului african. Această specie are un pronunțat dimorfism sexual. Masculul este albastru inchis, cu ciocul și picioarele roșii, unul din cei mai frumoși răpitori europeni.

Femela, în schimb, este pestriță pe spate, cu pieptul albicios și irizații roșcate, doar picioarele roșii trădând asemănarea subtilă cu masculul. Iar când îi vezi așa frumos asortați, cum să nu-i asociezi cu ideea de călătorie de mare distanță și… eleganță?

Privighetoarea (Luscinia megarhynchos)

O specie care vizual poate nu vă inspiră, dar vă dau un pont. Intrați pe YouTube și scrieți în bara de căutare “nightingale sound”. O să recunoașteți imediat acel tril. Privighetoarea nu are cea mai estetică îmbrăcăminte, însă cântecul său a inspirat de secole generații de poeți. O specie care vine în aprilie și cântă imediat după ce-și revine din oboseala acumulată pe drumul său din Africa, dar în septembrie dispare brusc, cum a venit. Privighetorile cântă noapte de noapte, din aprilie până la jumătatea lui iunie, apoi tac brusc. Va trebui să așteptați așadar peste jumătate de an pentru a le auzi iar cântând.

Capîntortura (Jynx torquilla)

Mă aștept să căscați ochii cât cepele la citirea acestui nume de pasăre, dar ce urmează să vă spun despre ea este și mai fascinant. Această pasăre relativ greu de văzut, deși e comună, este un contorsionist desăvârșit. Își poate suci gâtul aproape 180 de grade, înfățișarea ei fiind absolut ciudată, mai ales că o ajută camuflajul. Nimeni nu știe la ce îi folosește această abilitate, dar e clar că este dificil pentru orice prădător să o suprindă cu asemenea câmp vizual. Capîntortura este la fel de bun călător ca speciile prezentate mai sus. Din septembrie până în mai nu o puteți vedea, fiind preocupată să se sorească în Africa Centrală. Interesant este că populațiile din vestul arealului (Spania, Portugalia) nu migrează datorită climei blânde, cele de la noi însă nu rezistă frigului.

Turturica (Streptopelia turtur)

Mai toți cunoaștem guguștiucii, prezenți inclusiv iarna. Mai puțini însă știu că turturicile sunt specie diferită, cu aspect ușor diferit și cu comportament extrem de diferit. Turturicile au acel roșcat pestriț pe aripi, ochiul ascuns într-o pată rozalie și dungile negru cu alb pe gât mult mai evidente decât la guguștiuci. Dar cea mai mare diferență este legată de migrație. Turturicile părăsesc corabia în final de august, pentru a ierna în Africa subsahariană. Se întorc abia la început de mai, astfel că perioada lor de stat pe melaegurile noastre este printre cele mai scurte din ale tuturor speciilor migratoare.

Lăcustarul (Pastor roseus)

Am lăsat pe finalul acestui prim articol o specie aparte, nu doar datorită aspectului său, ci și datorită particularității legate de migrația acestei specii. Lăcustarul este o specie înrudită cu graurii (mult mai cunoscuți publicului larg). Acest lucru este evident și prin prisma faptului că în Dobrogea, unde este mult mai probabil să zăriți lăcustari, șansa să îi vedeți amestecați cu graurii autohtoni este foarte mare, cele două specii având preferințe de cuibărit și hrană extrem de asemănătoare.

Aspectul însă este mult diferit, în special la adulți. Lăcustarii au pieptul, abdomenul și spatele de culoare deschisă, o nuanță rozalie, rar întâlnită la păsările europene. Ceea ce le face cu adevărat speciale pe aceste păsări este că ele vin din Asia, unde iernează. La asta se adaugă faptul că această specie nu este semnalată în fiecare an la noi, stolurile de lăcustari depinzând de invaziile de lăcuste de pe malul nordic al Mării Negre, pe unde are loc migrația acestor păsări. În anii buni însă, lăcustarii vin în stoluri și de mii de exemplare.

Anul acesta am avut privilegiul de a-i fotografia într-o carieră părăsită din Dobrogea, unde am asistat la spectacolul hrănirii puilor de către parinți. Un spectacol unic, fiecare pui cerșind pe un ton pițigăiat la locul său, așteptându-și cuminte părinții.

(va urma)

Până la proxima revedere, vă doresc spor la semnalări de faună!