Am să vă spun o poveste despre simțire. Despre ceea ce simt atunci când stau, despre ceea ce caut atunci când țin ochii închiși. Închiși către adevăr, deschiși către amăgire.

Am să vă spun o poveste despre tot, dar nu-l pot cuprinde, cu toate că e înăuntrul meu. Am să vă spun doar o poveste, ca să îmi reamintesc cine sunt. Ca să îmi reamintesc despre mine și despre felul în care nu am știut să îmi fiu alături. Pentru că am fost dezvățată. Am venit pe lume cu tot și am crescut crezând că sunt nimic. Cum?  Prin suferință. Constantă și fără oprire, până când nu mai ai idee despre tine și despre cine ești dincolo de ea.

Așa a fost gândită cutia în care am venit.

Mi-am lăsat puterea și am îmbrățișat neputința. E ca o muzică atrăgătoare, ce te îmbie. Și te sugrumă, iar tu te lași moale, pentru că doar asta cunoști. Suferința îți e singura hrană. Așa ți s-a spus.

Nici nu o pot atinge, atat este de subtilă diferența asta dintre a nu cunoaște decât suferința și a trăi în iubire, adică în tine. Nu am știut-o niciodată, nu stiu cum e, nu o cunosc. Sau, altfel spus, radarul meu a fost mai mereu deturnat.

Îmi e și teamă să pierd printre degete felul în care mi se arată atât de clar că eu sunt dincolo de tot, că nu trebuie să aleg la infinit ceea ce îmi confirmă suferința și absența iubirii. Am ales, poate nu eu, sărăcia sufletească, pentru doar acolo eram ghidată să găsesc iubirea. Doar acolo. Dincolo nu e de mine, nu e un loc în care eu să mă simt în siguranță. Nu e un loc în care să îmi fie bine.

Pentru că nu descifram acest loc ca fiind existent sau real. Creierul meu avea setată suferința, doar acolo era cald și bine. Nu identifica teritorii altele.

Cu toate că în mine s-a pus iubirea toată.

Privea, privea, privea. Vedea sbateri, tristețe, singurătate. Da, da, ce vedem aia e, dar totuși. E atât de mult.

Dacă își oprea și pentru o secundă ochii în ochii cuiva, găsea suferință. Găsea zile amestecate din viață în căutarea a nimic. Zbatere, fugă. Și pentru ce?

Suferi până când înțelegi ce ai de făcut. Cum se face, cum te uiți către tine, cum te iei în brațe? Cum te auzi, cum te asculți? E ca atunci când vrei să miști degetul mare de la picior și doar pe el și nu reușești să-l faci să fie al tău, să-ți răspundă la ceea ce tu îi ceri. Parcă e separat de tine. Oameni mulți trăiesc cu nepăsare pentru toate astea. Nici nu trece pe lângă ei dorința de a se uita către acolo. Traiesc în simplitatea ignoranței. De multe ori am admirat-o.

În frigul iernii ce abia venise era doar ea. Rămasă singură, dansa. Dansa cu stelele, cu aerul rece, cu apa de pe jos, ce se așeza surprinzător în chipuri și în spiriduși. Trebuie să știți că fiecare trăire, fiecare emoție, fiecare semn că ceva se petrece în interior e o minciună. E minciună atâta timp cât le lași să lâncezească înăuntrul tău, iar tu nu le vezi. Și nu vezi pentru că îți e ghidată privirea mereu și mereu în afară. Mereu și mereu departe de tine.

 Până să pui mâna pe ea, e calea lungă. E ca atunci când ești lovit tare, dar nu ai idee unde e lovitura, pentru că atât de amorțit îți e corpul. Și te sbați, și alergi, te lovești cu capul de un zid invizibil, te întorci, îți iei avânt și te izbești iar. Și iar, și iar și iar și iar.

Vine o bună zi, când durerea e atât de copleșitoare încât începi să verifici, e degetul, nu. E piciorul, nu. E mâna? Nu. Unde în cap și eu nu văd și te cauți de umflături.

Nu e, măi fată, acolo. E înăuntru. Și în princiu, nu e nimic.

Dar, uită-te. Învață să privești. Învață să vezi. Lasă imaginea să se limpezească. Acolo, da. E ceva acolo. Neclar. Dar e.

Cum adică, nimic? Adică noi nu avem corp? Avem, îl ating. Adică noi nu avem simțiri? Avem, le simt. Ai și corp, ai și trări cât toate mișcarile planetelor între galaxii și înapoi aici la noi. Pentru că ne găsim într-un spațiu mic, iar despre restul nu știm nimic.

Ce știm? Avea ochii mari, pupilele cât două bile mari și negre. Ce avem?

Avem tot și avem nimic. Avem corp, dar nu suntem el, avem frică, dar suntem dincolo de ea, avem iubire, dar e altceva. Aveam acum un adevăr, iar în secunda de dinaintea golului nemăsurat se schimbă tot.

Ai văzut vreodată cum arată norii împinși de vânt?

Ei bine, ești unul dintre ei, dar cine-l impinge nu ești tu, până când înăuntru nu te trezești din adomire.

Se mișcă, dar nu conduci tu.

Ești o navă în derivă, iar tu dormi.

Ce înseamnă trezire, strigă ea, gâtuită de lacrimi.

Vezi tu, nimic nu stă să-l afli tu. Nimic nu stă să-l prinzi. Fuge și se strecoară precum linia literei S ce dansează pentru ca apoi să dispară lent. Te prinzi de nori și o chemi fericire, doar că se vor mișca. Cu tot cu tine.

Se fac nevăzuți. În altceva. Dacă tu vei căuta acest altceva vei găsi tristețe, zbatere și suferință.

Cu ultimele puteri și vocea răgușită strigă la ea. Ce avem noi?

Și poate pentru prima oară își răspunse.

Avem buclele tale ce se mișcă mereu, iar prin ele trec bule de timp și de non timp, de aer și spațiu și eter și gol și nimic și tot. Avem sămânța din care te tragi, avem inima ce se deschide când e iubită. Avem frumosul, ce nu poate fi relativ. Pentru că e și el armonie, iar armonia va fi mereu mișcare, culoare, căutare copilă. Mișcarea e mereu spre infinit.

Adică spre tine, adică spre iubire. De acolo ai venit și către acolo mergi. Inevitabil. Oricât ai fi rătăcit prin amăgitoarea suferință.

Acolo îți caută ochii, acolo îți caută inima. Caută să se reunească, iar zbaterea îi va fi oprită. Pentru că a ajuns acasă. Iar pământul îți e felul prin care afli că nimic nu stă și că totul se mișcă.

Și că nu tu miști până nu decizi.

Fiecare literă, fiecare cuvânt, fiecare bucățică de adevăr, fiecare bucățică de viață te caută pe tine să le vezi. Cu ochii limpezi ai adevărului. Cu ochii limpezi și curățați de tot ceea ce ți-a fost spus să crezi.