Eu unul știu sigur când a venit vara, nu pentru că este cald, ceea ce ar putea să remarce orice profan, nici pentru faptul că toți prietenii sunt plecați în vacanță… nu. Eu am patru semne, mult mai profunde și mult mai certe că vara a ajuns pe la noi.

Primul semn este că peste tot miroase a vinete coapte, este mirosul  de identitate al orașului vara. De multe ori, acest miros începe exact în momentul în care mirosul teilor înfloriți părăsește străzile. E absolut fascinant cum, ca la un semn, toate gospodinele pun vinetele pe plită și nu le mai dau jos de acolo până după mijlocul lui septembrie. Zburdă salatele de vinete pe toate mesele românilor, se întrepătrund gemetele de plăcere între ele „ Mmm… ce bună a ieșit”,   de parcă sexul ar fi doar un preludiu la o salată de vinete. Și mai apoi se coc și ardeii pe aceiași plită ca să stea  cuminți și scufundați în ulei și oțet lângă celebrele vinete. Un fel de Fred & Ginger, de nedespărțit într-un dans culinar autohton.

Al doilea semn este că în spatele blocurilor apar ca din senin Bustierii. Bustierii sunt acei bărbați ai țării ce-și fac de lucru în plină stradă la bustul gol fără ca acest lucru să fie considerat vulgar. Zeci de busturi apar strălucind în soarele arzător, unele mai zvelte, altele, cele mai multe, mult mai bine conturate, cu tuleie de păr ferme între pectorali, pe care de fiecare dată atârnă unul – două boabe de transpirație. Dar e normal, pentru că Ei au treabă. Nu știu, nu am știut și cel mai probabil nici nu voi ști vreodată ce dracului tot fac o vară întreagă în motorul unei Dacii 1300 sau al unui Warburg sau al unei Lada 1500 . Mai nou, își fac de lucru și prin motoarele postrevoluționare de import. De cele mai multe ori, pe acestea le privesc, scărpinându-se tacticos pe buric și cu aceeași cârpă plină de unsoare pe care o au de ani de zile, lustruiesc cu pricepere un carburator. Și discută…. discută între ei de parcă ar fi o echipa tehnică de Formula 1, dezbat și combat, desenează piese cu bățul în praf, se ceartă, se împacă și tot așa până apar nevestele la ferestrele bucătăriilor și îi strigă în casă că e gata salata de vinete.

Al treilea semn constă în faptul că fustele și rochiile se scurtează până când ajung să dispară. Ai zice că, un an de zile, toate femeile din oraș au așteptat momentul în care să apară pseudo-dezvelite pe străzi astfel încât sa încurce traficul și mai ales mințile privitorilor. Căprioare zburdalnice pe cărările urbei vara, bursuci înfofoliți iarna. Apar pe străzi în rochii diafane cu sâni frumoși, demni , picioare lungi, catifelate și mereu perfect epilate, ceea ce pot spune cu mâna pe inimă ca n-am prea văzut în străinătate. Hoarde întregi de virgine și de femei fantezie defilează pe străzi precum Armata Rusă în Piața Roșie, toate mirosind superb a vară, a parfum dulce și, discret, a salată de vinete.

Al patrulea și cel din urmă semn e atunci când mereu vinerea, pe la trei, cu o exactitate de invidiat chiar și pentru cu ceas elvețian, sună câte un prieten, neplecat în vacanță, și te întreabă: “Auzi,  nu mergem și noi să mâncăm pește și să bem un șpriț pe-o terasă la mare?”. Zeul infrastructurii, în marea lui “admirație” pentru țărișoara noastră, a făcut totuși minunea de a avea o autostradă până pe litoral, ceea ce, nu-i așa, face dusul până la mare mai lejer ca un drum din Pipera până în Militari. Din această cauză, în zilele de weekend, se pun în mișcare caravane de mașini transportând suflete însetate și înfometate, ca într-un exod al plăcerilor mici și mijlocii. Văzute de sus, aceste lungi șiruri de automobile au ceva din dramatismul marilor migrații din secolele timpurii ale existenței noastre civilizate, un fel de cadență tremurândă, o exaltare stăpânită, un freamăt, o rumoare din care, prin frânturi de vorbe, poți desluși mai mereu propoziția “La întoarcere conduci tu!?“. Nu există zi de weekend în care să ajungi la mare și să nu întâlnești unu-doi cunoscuți la o masă distanță. Primele ținte sunt evident cherhanalele sau cârciumile de pește. Cherhanaua lui Matei pare cea mai ușor accesibilă. Știi că ai ajuns atunci când s-a terminat autostrada. La capătul ei sub un pod, între port și Agigea, Matei frige, prăjește și fierbe roadele mării cât e ziua de lungă. Și o face bine, căci altfel nu se explică stoicismul cu care se așteaptă la coadă cu orele pentru o masă. Priveliștea e frumoasă, peștele proaspăt, vinul rece, iar torturile de la desert ucigătoare. După părerea specialiștilor, tortul Mătasea Broaștei, botezat așa de Matei într-un moment de revelație spirituală, ar trebui interzis prin lege precum canabisul. Dă același tip de dependență. În fine, dacă n-ai prins masă la Matei, o poți lua spre sud, sau spre nord, în funcție de cât de norocos te simți. În sud ajungi la Popasul Pescarilor, cunoscut odinioară sub numele de cod “La Vasile Briceag“. Locantă cu multe mese, așezată direct pe plaja neamenajată de lângă Olimp, Popasul Pescarilor a fost ani de zile locul de pierzanie al împătimiților de pește autohton, perla cherhanalelor și raiul bețivilor. Azi, gurile rele spun că Vasile nu mai are de-a face cu locul, lucru pe care tind să îl cred după ultimele două experiențe acolo. Astfel, călătoria după peștele din vis poate continua fie spre Limanu, unde în marina nouă se mănâncă pe vechi, fie spre noua atracție din 2 Mai numită Acvamarin, pentru publicul mai fin. Cosmopolit pe o plajă de legendă, Acvamarin are standarde peste zonă, ceea ce îl va transforma destul de repede într-o destinație necesară în palmaresul oricărui nomad de weekend. Dacă ai luat decizia să mergi spre nord, aflat probabil sub influența multiplelor sezoane din Game of Thrones, și dacă ai trecut viu de Mamaia, în față ți se așterne perspectiva și aventura de a merge la Vadu. E un fel de joc de noroc: dacă găsești drumul, dacă ajungi cu mașina întreagă, dacă găsești o masă. Până la urmă nu prea contează, oricum ar fi  la Vadu nu mori de foame și cu siguranță găsești un cort primitor care să-ți înțeleagă of-ul. Cherhanaua lui Ion de la Vadu are ceva din Morgana și din Phoenix (pasărea, nu formația) în aceeași măsură. Din Morgana pentru că apare atunci când crezi că nu mai ajungi undeva și din Phoenix pentru că, deși a ars din temelii acum câțiva ani, ciorba de pește se încăpățânează să existe și să fie desăvârșită. Așa cum sunt și aripile de pisică de mare pane, pur și simplu ireale. Vadu e ultima frontieră, dincolo de el, pentru cutezători, e Delta. Dar despre Deltă într-o altă povestire.

Deși poate că vremea o ascunde, așa știu eu că e vară…., că sigur e vară, că orice s-ar întâmpla nu are cum să fie chiar atât de grav, pentru că e vară și există salată de vinete și A2. În rest, șprițul nu are decât să curgă până când zorile îl vor opri.