despre ne/plăcerea de a fi ne/plăcut
Mă tot gândesc la impulsul nostru ”pavlovian” legat de confirmări & aprecieri. Practic, de mici, noi creștem într-o dinamică sitematizată de interacțiune cu lumea, dar o să mă concentrez acum pe ciclul secvențial de tip: faci lucruri bune, ești plăcut/lăudat, faci lucruri rele, ești neplăcut/pedepsit.
Cei crescuți cu strictețe, la maturitate vor căuta desigur aprecierea celorlalți, inconștient dorind să-și mulțumească părinții. Ei vor funcționa chiar mai eficient sub o anumită presiune. Cei crescuți mai liber, fără să fie puși la punct, fără presiunea autoritară a părinților sau a cadrelor didactice, se vor dezvolta mai echilibrat și vor fi mai relaxați în interacțiunea cu lumea și obligațiile sociale. Eficiența lor nu va depinde de tensiune sau presiune, ca în cazul celor crescuți mai rigid. Când spun rigid, mă refer chiar și la exercitatea unei presiuni subtil-autoritare din partea părinților sau a cadrelor didactice, fără abuzuri fizice.
Despre modul în care amprentarea sistematică din copilărie ne modelează comportamentul la maturitate… așa cum repetiția este mama învățăturii, așa și acest tipar repetitiv amprentează funcția bio-chimică a creierului, și respectiv a declanșatorilor de serotonină și a întregului buchet de combinații chimice.
Narcisisimul, sau mulțumirea exagerată de sine, printre altele e și un mecanism de compensare a lipsei de afecțiune din copilărie. Sau a unei afecțiuni dozate, în funcție de modul în care copilul face sau nu ce i se cere. Varianta extremă, narcisismul ”maling”, este rezultatul unor ideaizări și laude sistematizate, în copilărie și adolescență, pe un substrat non-afectiv, de exemplu o mamă maniacal depresivă care oscilează sistematic între divinizarea copilului, apoi ignorarea lui totală. Dacă unul dintre părinți își cocoloșește copilul, iar celălalt îl tiranizează, asta va duce la dezvoltarea unei personalitățui schizoide, paranoide și chiar antisociale.
Bun, să revenim la ”normal”, adică la narcisicul comun, care fiind angoasat (ca majoritatea dintre noi) de posibilitatea de a trece neobservat prin viață, luptă perseverent pentru o imagine cât mai ideală, de regulă un alter ego cât mai atractiv, care nu-i altceva decât o mască ce acoperă golul sau scindarea lui interioară, generate, cum spuneam mai devreme, fie de absența afecțiunii, fie de excesul de idealizare, ignorare sau amestecul dintre cele două.
În general, narcisicii se agită mai mult ca alții pentru atenție sau audiență. Ei folosesc seducția emoțională, apelând la arhetipuri fundamentale/instinctuale: familie, copii, animale, dragoste, natură, flori, motivaționale, arte frumoase, valori umane, ocolirea problemelor tenebroase, viscerale sau respingătoare. Acest lucru nu se referă și la tinerele femei (în special mame) care fac asta pentru a depăși depresiile postpartum și în general pentru menținerea unui tonus pozitiv, pt ele și pt copii.
În concluzie, narcisismul comun este inclusiv un mecanism de auto-reparare și umplere sistematică a golului interior, legat de carențele de afecțiune, confirmările rare și respectiv a unei stime scăzute de sine. Se spune că e o problemă ireparabilă pe termen lung. Adică indiferent câtă atenție, confirmări sau laude va primi narcisicul la maturitate, el se va simți iarăși golit și astfel va relua din nou și din nou lupta pentru atenție și confirmare.
