Știm, e rău cu rău, dar chiar o fi mai rău fără rău?
E simplu să te bucuri de viață când totul e bine și cu totul altceva e să poți râde în vremuri de restriște. De fapt, motivaționalele pe timp de pace sunt cam răsuflate, dacă pentru a te bucura de viață nu-ți ajunge că e pace (în regiune), că ești sănătos și că ai de lucru, înseamnă că ori te alinți, ori te lamentezi, ori trebuie să te însori! 🙂
…iar apoi, desigur, trebuie să-ți cumperi o capră, apoi un cal, apoi o vacă. Ca în povestea cu țăranul care se duce la popă și se plânge că nu mai poate, că nu mai rezistă, că nu mai are loc de puradei și că grijile îl sufocă. Parabolă clasică, dacă nu o știți, căutați-o!
Deseori am impresia că noi, oamenii, în lipsa unor probleme reale, coborâm ștacheta prea jos și ne deprimăm din nimicuri. Ca să nu mai zic de talentul nostru de a genera probleme din sictir sau de a căuta nod în papură, mai ales dacă n-am mai avut demult supărări.
E clar că noi acumulăm sistematic tensiuni, iar ele trebuie cumva evacuate. Mai e și vorba aia: ”mintea moldoveanului cea de pe urmă” …ai ezitat într-o situație, iar mai târziu îți apar nenumărate variante de reacții sau replici adecvate. Omul e o ființă paradoxală, vrea schimbare, vrea împlinire, dar rareori e dispus să riște, să renunțe la autosuficiență, la zona lui de confort. În schimb se uită cu jind la averea vecinului. Îi mai bagă și bețe-n roate, că deh, trebuie să-ți ajuți aproapele, nu doar să-l iubești 🙂
Și e clar că de vină sunt dracii din temnița personală 🙂 Dacă-i subestimezi, te-ai ars, dar dacă le acorzi prea multă atenție, iarăși nu-i bine. Cert e că nu-i suficient să-ți încui demonii și să-i lași acolo nesupravegheați. Dacă nu-i ”monitorizezi” deloc, ei se apucă de săpat catacombe și evadează cumva din Alcatrazul tău interior. Trebuie să-i vizitezi din când în când, să mai vezi dacă nu s-au apucat de pilit gratiile. Desigur, nu te apropii prea mult de cuștile lor, dar nici să nu simtă că îți este frică…
…de fapt ”distanța filosofică” e secretul. Mai comunici cu ei, dar fără să pui botul la ispite și teste capcană. Vorbă veche: niciodată să nu pui rămășag cu dracu’! Și să nu bagi mâna-n foc! Și să nu te dai șmecher, să nu te spargi în figuri, dar mai ales să nu-ți imaginezi că vai, ce puternic ești tu și cum îți mai stăpânești dracii! Într-un cuvânt, să nu forțăm nota cu demonii personali. Ei cu asta se hrănesc și cresc! 🙂
[Disclaimer: greseli posibile, am absolvit doar scoala primara in Romania]
Intradevar demonii interiori dau de lucru, incearca sa se dezlantuie. Ispita fiind la fiecare colt de strada, click pe internet, touch pe mobil, creste temperatura a iadului intern, presiunea deveninind anevoie de controlat…
Un om de un alb imaculat, nu ar fi pamantean; in Yin este un pic de Yang si invers, fiinta este mai echilibrata in acest fel.
Nelinestea consumerista, progresista, amuroasa, poate avea radaciniile in supra-omului Nietschean, fiind el insine descendentul Humanismului Renasterii. Pentru Nietsche acest herou isi gaseste esenta in hipertrofia actiunii. Un objectiv atins da nastere la un al doilea si al treilea, din ce in ce mai repede, mai eficace. S-ar putea ca Universul sa se joace de oameni, de pretentia lor de a il intelege, de a fugii din stanga in dreapta; descoperirile dezvaluie alte taine, un joc fractal fara sfarsit. In viziunea noastra fugim sa avansam, sub alt unghi, poate ca fugim intr-o roata de hamster.
Pe de alta parte, Mircea Eliade a importat conceptul de “maya” din India, ideea ca Universul palpabil este un miraj, care pune la incercare omul. El a simtit de numarate ori ca “destinul a decis altfel”, in anumite momente din viata lui. La indieni, ciclurile de reincarnari au scopul de a perfectiona fiinta. In final, ne putem intreba: oare forma perfecta este inca pamanteana?
Marius