Ar trebui reglementat odată pentru totdeauna, poate chiar cu pecetea Academiei în coadă, ca toate scrisoricile despre sine, în semn de omagiu pentru humuleșteanul zgârcit-hagi-tudose, să înceapă cu „Nu știu alții cum sunt, dar eu…’’. Îmi imaginez că în acest fel ar fi înlăturate niște confuzii toxice între „despre sine’’ și „despre lume’’.
Apele s-ar despărți în două: de o parte, vizibili de departe, specialiștii și specia-listele, deci decât gen platonarzii, eroici în efortul lor de a găsi luminițe prin tuneluri, pe de alta, cinicii temperamentali, paroliști de buza șanțului, treptele atheneului, mesele tavernei, și pe unde se mai strâng ei, biata cavalerie spirituală pe cale de dispariție.
Acuma, dacă mă întrebați pe mine, vagabondajul și clovneria cinică, hoinăreala schizofrenică, duodamigenele (adică propoziții cinice în duet cu final exploziv) nu-s de prea mare folos, dar….sunt așa, mai mult ca să ai și tu la îndemână un scut când vin aia călări, în zale, înfierați și însoțiți de zăvozi cât vițelul. Plus că în timpul marșurilor te adăpostești de ploaie și grindină, și ce-o mai cădea din cer prin părțile alea.
Tot veni vorba, oare știți că cea mai cumplită plagă abătută asupra viilor este înlocuirea butoiului de stejar cu cel din plastic?!… În fine, ideea era, dacă era vreuna, că nu știu alții cum sunt, dar eu, în prezenta limitelor și constrângerilor, chit că le știu utilitatea, sunt cuprins de anxietate. Comitetul central executiv a pus drept SPQR al trupelor mele „Criza de nervi a lui Nicolae’’, ceea ce nu mă îngrijorează, dar pică cam nașpa deoarece mai am și eu momentele mele de apoliniceală luminoasă: par egzamplu, acum.
Furia e oke, ai scuza unor vrute și nevrute înfășate în sanki-balamaua onestității, dar… că e cu dar… veți fi observat și eminențele voastre, e plin de furioși la mâna a doua, și ăștia sunt exact ca fumătorii la mâna a doua, pufăie și ei la nunți și botezuri.
Ce zic eu este că locul furiei a fost uzurpat de imaginea ei, așa cum ne este predicată de cei mai odioși, până alaltăieri, yesmeni. În aceste condiții, obligat de titulare, dar și de suprimarea nesuprimabilului raport de forță dintre cititor și textouător, voi aplica tehnica schimonosirii cu tâlc a vindecătorilor tuvani. Încă n-am idee în ce constă această tehnică milenară, deoarece e secretă și acoperită de protocoale, dar… văd eu!
Închid protocolar, sperând că ne vom înțelege până la urmă, și citând din mine, așa cum fac și antepomenitele mele modele din Republica Tuva, aflat atunci, la ora aia, într-un moment de extaz urâcios, punându-i pe unii în gardă că dupa se vor simți rușinați, exact ca ăia din finalul Parfumului lui Suskind :
Acum, după ce s-au stins lumânările de pe tortul învingătorilor, și cele ale bocitoarelor profesioniste, și ălea puse de Mișcarea Zen/stalinistă la Cuțitul de Argint, la icoana Sf. Mucenic Candid, ostaș curajos în Legiunea a XII-a Fulminantă, patron al luptătorilor din rezistență, a partizanilor și, prin extensie, al neînduplecaților de toată mana, să ne aducem aminte strigătul de luptă al marelui nostru erou național Rică: ”Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!’’. Trăiască și înflorească comedia aparențelor!
Dobro! Lasă-l pe Nic să vorbească în emisiune, ne este foarte dor de el, deși mai mult de jumătate este neinteligibil pentru noi oamenii de rând, este o minte genială dintr-o altă lume care trebuie auzită!
Nici eu nu inteleg cum de il plangeti atat pe Andrei Gheorghe, si pe buna dreptate, iar pe Nic nu il incurajati in niciiun fel sa vorbeasca, din contra.
Freedom! Nic o merită!
Nic back on track! Mulțam, Radio Guerrilla, ne era dor!