Acum că s-a mai domolit zgomotul, cu precădere cel comercial generat de perioada 1-8 martie, să tratăm, în ciuda tradiționaliștilor, subiectul egalității de gen din perspectivă sonoră. Adică, egalitatea de șanse în muzică. La începutul anului, fundația britanică PRS – o organizație ce caută, descoperă și susține artiștii noi încă din 1950 – a stârnit o nouă inițiativă europeană (în prima fază), denumită Keychange, ce-și propune ca până în 2020 line-up-urile festivalurilor să conțină un raport egal de muzicieni/e: 50% femei – 50% bărbați. Până la începutul lunii martie, 45 de festivaluri și evenimente au achiesat la propunere și s-au angajat să rezolve acest dezechilibru, în condițiile în care anul trecut doar pe scenele festivalurilor din Marea Britanie situația împărțirii pe sexe era de 80% bărbați și doar 20% femei. Reticența celorlalți promoteri, organizatori și proprietari de festivaluri pleacă de la o întrebare parțial legitimă: unde/care sunt artistele ce fascinează masele și generează vânzarea biletelor? Răspunsul ține de logică economică: dacă nu le susții, promovezi și expui, aceste produse culturale nu există.
Așa cum în partea asta de lume se zice că floarea, până n-o pui la nas, nu cunoști ce miros are, vă propun să adulmecați cu urechile noul val de estrogen acustic.
Pinky Pinky este un trio de adolescente din Los Angeles, care și-au luat numele după o legendă urbană sud-africană, conform căreia un personaj malefic chinuie fetele îmbrăcate în roz aflate în toalete (!?!). Chiar dacă exersează și există de 6 ani, abia anul trecut au îndrăznit să debuteze cu EP-ul omonim, un material ce intră în zona de proto-punk și despre care critica locală a spus extaziată că este un material matur, în ciuda vârstei celor trei fete. Anul acesta, pe 14 februarie, cele trei au aruncat pe piață cel de-al doilea EP –Hot Tears – în care continuă să exploreze niște derivate de rock’n’roll lo-fi, și le iese.
TYSM este noua revelație a electro-pop-ului. Artista a crescut într-un „sat“ din județul Texas, unde a debutat în producțiile unui teatru local. În adolescență și-a început pribegia, mai întâi în San Antonio, la North East School of the Arts, iar apoi la Boston’s Emerson College, ca ulterior să ajungă să performeze în rolul de chelneriță într-o cârciumă din Los Angeles. Norocul i s-a schimbat în momentul în care l-a cunoscut pe producătorul Felix Snow – apreciat pentru colaborările cu Icona Pop și SZA. Anul trecut, în ianuarie, a debutat oficial cu piesa Honeymoon Phase, ce i-a adus recunoașterea consumatorilor compulsivi de muzică de pe Spotify. A urmat Rearview, iar în toamnă, Ghost White Dress. Atât. Încă nu se știe dacă sau când v-a lansa materialul de debut.
Anna Burch este o muziciană din Detroit, cu CV-ul plin: și-a început cariera în trupa folk-rock Frontier Ruckus, ulterior și-a încercat norocul în proiectul indie-rock, Failed Flowers, în final ajunge la saturație colaborând part-time cu diferite alte entități artistice prin Michigan. La începutul anului, și-a asumat cariera solo debutând cu albumul Quit the Curse. Universul sonor al Annei Burch este unul ușor nostalgic ce revalorizează niște genuri revolute, urechile fiindu-ți inundate de o combinație de indie-rock nouăzecist și sunetul specific trupelor pop-feminin ale anilor șaizeci.
Vérité este numele de scenă al artistei Kelsey Byrne. Născută în Orange County, cu un tată instrumentist într-o trupă rock, Kelsey a început să cânte în spectacolele școlare de la vârsta de 8 ani. În liceu a performat într-o trupă de cover-uri punk. Prima piesă solo, Strange Enough, a arătat-o publicului în 2014, iar asta a propulsat-o în topul artiștilor noi pe care să pariezi. Succesul inițial n-a făcut-o pe Vérité să grăbească asamblarea unui album, ci, din contra, în anii ce au urmat, artista a explorat diferite zone sonore, grupându-și creația în 3 EP-uri. Abia anul trecut a venit rândul LP-ului de debut: Somewhere în Between. După Lana Del Rey, Banks și Ellie Goulding, Vérité pare să fie moștenitoarea coroanei alternativ-pop-ului.
Valeria Stoica, revelația locală, este din republica Moldova și încă este studentă la Academia de muzică, teatru și arte plastice din Chișinău. Valeria cantă la chitară de la 8 ani, ghidată de tatăl ei care i-a descoperit talentul și a înscris-o la Școala de Muzică. Deși a început să-și folosească vocea în cântece abia la 16 ani, Valeria scrie versuri de mică, iar asta i s-a părut întotdeauna un mod firesc de a se exprima. Propunerea ei de muzică novocainică din familia indie-folk-ului o să fie adunată într-un album ce va apărea în toamnă la un label local, încă nelansat.
