Conceptul de co-meseneală, deși nevalidat în DEX, este unul care, odată cu campania Hochland – Brânza Praid, a căpătat un sens aparte, s-a definitivat, luând o formă profundă prin expunerea importanței ritualului mesei în cultura românească. Din cele mai vechi timpuri, oameni de pretutindeni au folosit masa în familie sau cu prietenii drept prilej nu doar de desfătare culinară, ci și de apropiere. De discuții născătoare de idei, uneori chiar de conflicte constructive, formări de opinie, dezbateri. De acel tip de apropiere care întețește firul, uneori subțire, alteori mai gros, al relaților între meseni. Poate că fiecare dintre noi se așează la masă cu scopul clar de a-și regăsi sațietatea, de a-și potoli „vocile” care mai de care mai înalte, care strigă din interior spre exterior „mi-e foame!”. Dar, de câte ori o masă împreună nu s-a transformat dintr-un simplu act de consum într-un act complex de schimb, de apropiere, de adâncire a unor relații? De câte ori mâncarea nu a adunat oamenii în jurul mesei, dar co-meseneala a creat punte între ei, a dărâmat ziduri, a născut ceea ce avea să devină viitor prin planuri și idei, sau a reiterat trecutul împărtășit la comun, care i-a adus, emoțional și spiritual, mai aproape în prezent?
În vasta istorie a literaturii române, co-meseneala a fost, de multe ori, modul prin care personajele s-au conturat, intriga s-a dezvăluit sau acțiunea s-a desfășurat. În unele cazuri, chiar punctul culminant s-a întâmplat într-un context de co-meseneală. În literatura universală, servirea mesei joacă un rol important în creionarea personajelor, reprezintă uneori punctul de pornire al întregului fir narativ sau punctul final în care ni s-a ridică vălul de pe ochi și brusc, clar precum supa de găină cu tăieței de casă, ni se dezvăluie adevărata esență. Trecem astfel prin peripețiile lui Ulise, al cărui lung drum spre casă este facilitat de ospățul la curtea regelui Alcinou, prin aplecarea (sic!) către simbolismul culinar pe care o au rușii (Gogol, Dostoievski etc.) și suntem, alături de Proust, în căutarea madlenei pierdute.
Revenim la literatura română, unde în jurul hangiței Ancuța, (și a mâncării gătite de ea) se construiesc poveștile jonglate în ramă, la amintirile lui Ion Creangă, multe dintre ele strâns legate de mâncarea făcută în casă și servită în familie. La Baltagul lui Sadoveanu, unde scena praznicului de la final reprezintă un moment definitoriu pentru Vitoria Lipan, în care se conturează imaginea finală a personajului său, moment care devine astfel un ritual de încheiere a periplului justițiar. La polul opus, scena cinei din Moromeții deschide romanul, creând o privire de ansamblu asupra personajelor; co-meseneala ajută astfel la conturarea lor, anticipând relațiile interpersonale și conflictele în care acestea vor intra pe parcursul romanului. Un exemplu cu un puternic simbolism, de la ierarhia familială și până la jocul de putere reprezentate prin locul fiecăruia la masă, conducând spre morala întregului discurs narativ.
Literatura preia alimentul pentru a hrăni intelectul. Preia conceptul de co-meseneală pentru a antrena cititorul cu privire la mesaj, la dezvoltarea personajelor, pentru a-l face atent la teme sociale și politice ale căror răspunsuri se caută apoi, neîncetat, în firul narativ. Pentru acest tip de foame, o subtilă alchimie a nevoii intelectuale și emoționale de altfel de hrană, Brânza Praid vine în întâmpinare cu două sortimente 100% românești, naturale și cu un gust aparte, complex. Împreună cu un companion pe măsură – vinul bun, transformă orice masă într-o experiență de co-meseneală și orice mesean într-un personaj principal al propriului roman.
