La invitația IQOS, partener pentru a cincea oară consecutiv la TIFF, am ales să vorbim cu o mână de oameni care „coincid” cu istoria și evoluția TIFF-ului. Altfel spus, oameni care au făcut parte din festival de pe la primele ediții și care sunt încă alături de festival.
Despre oameni și comunități a vorbit și prezența IQOS la TIFF de anul acesta. O comunitate pasionată de artă, de creativitate și de povești bine scrise. Suntem povestitorii vieților noastre. Și parte din poveștile altora. Împreună rescriem viitorul. Cu IQOS. – a fost mesajul IQOS la TIFF, care sumarizează nevoia de ceilalți, de comunități deschise, care să contribuie la construirea unui viitor mai bun.
Oana Bujgoi Giurgiu și Cristi Hordilă fac parte din echipa de management a TIFF. La fel ca ceilalți doi colegi, Tudor Giurgiu și Mihai Chirilov, agenda lor în timpul Festivalului e aglomerată și plină de imprevizibil. Am reușit, totuși, să-i prindem pe amândoi în același loc preț de o conversație din care am aflat povestea lor cu TIFF, planuri și gânduri despre comunitate – TIFFarii.
Foto: Nicu Cherciu
Oana și Cristi, sunteți amândoi veterani în echipa de organizare TIFF. Cum a început pentru voi această poveste?
Oana: Suntem noi, cei din linia întâi! Rememorez povestea asta TIFF în fiecare an, cum am plecat eu în prospecție ca să decidem unde facem festivalul. Am fost la Timișoara și la Cluj. Eu voiam la Timișoara, dar, până la urmă, a rămas la Cluj și nu-mi pare rău, a fost alegerea bună.
Probabil nu s-ar mai fi numit TIFF.
Oana: Nu, s-ar fi numit BIFF.
Cristi: De ce? Ar fi fost tot TIFF. Timișoara Internațional Film Festival!
(râd amândoi)
Oana: Vai, ce bună e asta!
Cristi, povestea ta cu TIFF cum a început?
Cristi: Întâi e partea în care am aflat ce înseamnă voluntar, că eu nu știam, nu înțelegeam cum mă cheamă unii să lucrez pentru ei și să nu câștig niște bani. În fine, de plictiseală, de fugă de sesiune, am acceptat. Ăla a fost un capitol.
Mi-a plăcut mult și, după TIFF, m-a sunat Oana într-o noapte, pe la nouă-zece: „Uite, noi facem un film și ne-am gândit să vii și tu să lucrezi la producție”.
Nu m-am dus atunci, dar așa a început povestea cu TIFF, în etape. Pe Tudor l-am cunoscut foarte târziu. Câțiva ani nu am vorbit deloc cu el. Adică el cu mine.
Oana: Eu îmi aduc aminte, de fapt, cum au pornit multe lucruri din cele pe care le-am făcut noi la TIFF, și cum am pornit fără cuvinte mari. Cumva dintr-un soi de mândrie națională. Ne-am dat seama că nu există niciun alt festival, nu există nicio reprezentativitate a României pe piața de film internațională și am zis că noi trebuie să fim pe harta asta. E foarte interesant cum pleacă lucrurile, din nevoie.
Vă gândeați, în primii ani de TIFF, că o să ajungă la dimensiunea la care e acum?
Oana: TIFF a plecat mare din start. Noi nu am pornit cu gândul că facem un „festivălaș”, ceva mic. Nu, nu, nu! El din start a fost croit să înghită orașul. Asta ne-am dorit de la început, ca, în momentul în care festivalul începe, tot orașul să simtă asta.
Cristi: Eu nu am fost chiar de la prima croială. Am apărut ca voluntar la ediția a șasea și după, cred că pe la ediția a zecea, am crescut mai mare, și ca om, dar și ca responsabilitate în festival.
Pentru mine, care nu organizasem evenimente și veneam și dintr-un oraș mic, TIFF era copleșitor, mă impresionau magnitudinea efortului pe care oamenii îl depuneau și importanța pe care ei o dădeau muncii lor.
Aici a fost primul loc în care, de fapt, ideile mele nu erau așa proaste, energia mea era foarte utilă, era nevoie de oameni agitați și câteodată chiar curajoși și poate un pic tembeli. Aici era locul în care toate lucrurile astea erau valorificate pozitiv.
Oana: Asta a fost dintotdeauna un lucru care ne-a mânat pe toți în luptă. Exact întâlnirea asta între oameni și, nu știu cum să zic, că e mai mult decât empatie. Trăgeam toți la aceeași căruță. Ăsta e locul de unde pleci și de unde îți păstrezi prietenii pe viață. Nimeni nu vine aici pentru a fi plătit, nimeni nu vine pentru lauri.
Cristi: Festivalul a crescut foarte mult: echipa, funcțiile, responsabilitățile, și tu ai vrea să fii puțin mai așezat, ca organizație, să ai un fel de cultură organizațională. Însă cumva ne-am obișnuit ca joburile, pozițiile, să fie custom made după capacitățile fiecăruia. De asta uneori am inventat diverse poziții care probabil într-o agenție de publicitate nu există. Noi știm că lui Hordilă nu îi place să facă aia, dar e foarte bun la aia. Am dat, dacă vrei să vorbim artistic, câte o scenă fiecăruia.
Oana: Am pornit cu o echipă mică și festivalul evident că a crescut. Noi am gândit mare, asta nu înseamnă că era mare din start. Festivalul a crescut și au crescut și nevoile așa că fiecare și-a mai luat câte ceva de făcut, dar asta nu s-a făcut într-o ordine. Și de asta mă amuză pe mine că toată lumea crede că noi avem totul foarte bine gândit și un HR fabulos…
Cristi: Cel mai nasol e când mai pleacă cineva din garda veche, că atunci afli câte acoperea. Oricum, cred că de câțiva ani, festivalul este într-un proces de maturizare.
Oana: Știi de ce e dinamic festivalul ăsta? Pentru că de fapt i se schimbă generațiile. Și tot timpul vin alții, cu alt vibe, cu altă energie. Noi, bătrânii, trecem prin tot felul de momente de depresie, că ni se ia copilul, că pleacă la facultate. De-a lungul timpului, fiecare dintre generațiile astea ajunge în punctul în care nu mai e cum era. Tu te obișnuiești ca într-un cocon. Eu tot timpul spun că, pentru mine, festivalul ăsta e ca un sanatoriu.
Cristi: Da, un ospiciu.
(râd amândoi)
Cristi: Am mai zis asta: aici suntem toți nebuni, de fapt, și fiecare își găsește un loc. Matematic, dacă faci un matchmaking și îți zic fiecare coleg, după funcție, ce face el în viața reală, ajungi la niște combinații… Oamenii ăștia de eveniment, de film, care organizează TIFF, suntem foarte puțini, vreo zece. Restul sunt tot felul de oameni care fac cu totul alte lucruri în afara festivalului.
Și, da, pentru unii este ca un sanatoriu. Dacă tu ești director de agenție bancară și alegi, de niște ani, să fii șofer la TIFF, tu vii de fapt să îți speli creierii un pic.
Oana: Ce e foarte fain în toată povestea asta este că la o adică toți oamenii ăștia au un soi de mobilitate și disponibilitatea de a fi sunați la 2 noaptea și a li se cere vreo enormitate.
Eu, de exemplu, le-am propus acestor nebuni despre care vorbim să vină și să joace în filmul meu, „Spioni de ocazie”. Tot așa, de pe o zi pe alta. Nimeni nu a refuzat. Unul a venit pe motocicletă, din Germania. Nu au stat să întrebe. Nu au stat să se gândească o sută de ani. Au înțeles. Trebuie, facem.
E și o încredere care s-a construit în anii ăștia.
Oana: De fapt, asta-i cea mai tare chestie: încrederea care s-a construit.
Cum vi se pare că a evoluat comunitatea din Cluj și comunitatea oamenilor care vin la TIFF, în toți acești ani?
Oana: În primul rând, e o comunitate. Asta mi se pare frumos. Eu i-am descoperit pe unii acum câțiva ani. O gașcă de vreo 10-12 oameni, care își făceau poze, râdeau. Și aveau și niște chestii dubioase în mâini. Își dădeau niște premii, era și un trofeu. Aveam chef de vorbă și i-am întrebat: „Care-i faza, cine sunteți?”
Am descoperit că era o gașcă de cinefili. Erau amici, dar cumva ei m-au lăsat să înțeleg că mai degrabă se întâlnesc în timpul festivalului, și era ultima zi din festival iar ei premiau pe cei care au văzut cele mai multe filme. Ei între ei, prieteni. Își făceau poze și își dădeau trofeu. Mi s-a părut genial.
Cristi: Comunitatea a existat, cred, de la prima ediție, și a tot crescut. Așa, statistic, înainte de pandemie, nucleul de bază al TIFF era la vreo 15.000 de oameni. E un proces de evoluție, clar, pe care nu pot să îl încadrez dacă e în standarde sau așteptări, dar, atâta timp cât există – biletele și numărul de spectatori reflectă asta – înseamnă că noi, ca organizatori, ne-am făcut treaba.
Oana: E un public foarte curajos, care te taxează. Te ajută să progresezi dacă primești și de la public ceva și nu te aplaudă la fiecare chestie. Mie, personal, nu îmi plac „aplauzele” lipsite de substanță. Mă ajută mult mai tare să am puțin feedback critic că poate merg mai departe altfel.
Cum v-a ajutat tehnologia în creșterea TIFF?
Oana: Un lucru de care mă mândresc, deși nu sunt o foarte bună utilizatoare a tehnologiei, ci un spirit mai degrabă tehnic dintr-o altă perspectivă, este că m-am luptat pentru introducerea unui soft al festivalului, în care să lucrăm, pentru că înțelegeam nevoia asta.
Cristi: Dacă te uiți la pozele noastre din arhivă, deși, tehnologic vorbind, sunt doar 20 de ani, o să vezi schimbările în felul în care arătau mesele de lucru. Înițial fără calculator, cu vreun Pentium 3, modemuri, apoi apar laptopuri, tablete, telefoane. Acum nu mai prea vezi nici laptopuri, sunt multe telefoane.
Ce v-ați dorit sau vă doriți încă să se întâmple la TIFF, ca invitat, ca vibe, ca secțiune, poate?
Oana: Avem nenumărate chestii din astea. Oamenilor care organizează evenimente, chiar dacă nu recunosc, dar îți spun eu sigur că așa e, le place să organizeze evenimentul. Le place să fie gata, să rezolve toate detaliile. Și când încep să vină invitații la festival, practic încep să apară chestii neprevăzute.
Cristi: Când ai un joc de Lego și îți faci tu tot orășelul, decizi tu care-s regulile. Și vin musafirii după și încep să îți ia mașinuțele, să zică: „La ăsta îi mut capul nu știu unde”, iar tu ți-ai imaginat totul altfel. Poate are dreptate sau nu, dar nu mai contează, ți-a stricat orășelul tău.
Oana: Da! Ca o gospodină care așază masa de Revelion. A muncit atâta la salata aia de boeuf, să fie ea perfectă, și vine primul și bagă lingura în ea. Nu zic nu, că poate zice: „Ce bună e salata asta!”. Măi, dar ți-a ruinat salata, înțelegi? Știi, tu te bucuri că a băgat lingura, dar în momentul ăla parcă taie din tine. Așa suntem și noi cu festivalul ăsta. Ținem la salata de boeuf.
Cristi: Ca exercițiu de imaginație, dacă mergem pe filmul ăsta mai departe, deși e imposibil la un festival de film ce zic acum, mi-ar plăcea în viața asta să putem să facem TIFF undeva pe un câmp, într-un spațiu închis pe care noi să îl gestionăm. Să ții festivalul în oraș și să păstrezi vibe-ul de festival fără să afectezi orașul devine tot mai greu.
Sau fără să te afecteze orașul foarte tare pe tine.
Cristi: Exact! Cumva într-un an să te duci în câmp și să faci tot ce vrei să faci.
Oana: Ăsta e un festival citadin, nu ai cum să schimbi chestia asta. Ne-am adunat să facem un festival într-un oraș, să nu deranjăm orașul și să fim în slujba lui. Cam asta e ideea.
Cristi: În 21 de ani orașul s-a cam obișnuit că vin ăia, debarcă cu idei, ne mai freacă la cap, ne mai cer să le mai dăm nu știu ce în plus. Asta e o relație de musafir poftit, care provoacă și orașul și comunitatea la diverse experiențe. Unele îți ies, unele nu îți ies, din unele înveți ceva. Apoi vine orașul și zice: „Vrem să repetăm chestia aia și să o facem și în altă zi.”
Oana: Mie îmi place când cineva are inițiativă paralelă. Nu când vin eu și o impun. Și când se întâmplă lucruri în oraș fără ca noi să știm. Cum povesteam de cei cu trofeele. Sau că s-a inventat o prăjitură TIFF sau un cocktail. Idei antreprenoriale care merg în paralel cu festivalul. Asta mi se pare fain și chiar le salut. Repet, nu sunt multe, dar sunt câteva și e foarte fain pentru că publicul e diferit. Există public pentru orice.
***
Acest material a fost realizat cu sprijinul IQOS.
IQOS nu este lipsit de riscuri. Eliberează nicotină, care provoacă dependență. IQOS este destinat adulților care altfel ar continua să fumeze sau să folosească produse cu nicotină.
