Fie că mergem la mare, la munte sau în Deltă, fascinația noastră pentru păsări colorate rămâne. Dacă pescărușii, pitulicile, răpitoarele, fugacii, stârcii, lăcarii sau muscarii sunt adesea ușor de confundat și oamenii depun armele în fața detaliilor de finețe necesare pentru a face corect identificarea unei specii semnalate în teren, cum să facem noi să atragem oamenii în mrejele birdwatching-ului?
O idee bună este să începem progresiv în ceea ce privește observarea păsărilor: cele mai colorate specii din România sunt, din fericire, ușor de identificat.
Pentru că această rubrică vine în ajutor mai ales celor aflați la început, nu îi vom speria nici cu pescăruși, nici cu răpitoare, nici cu celebrele “brownies” – păsărelele de talie mică și de culoare maronie. Avem, slavă Domnului, destule păsări colorate, precum papagalii, dar cât se poate de autohtone și de ușor de văzut, cu condiția să… ieșim din casă și să ne uităm după ele.
Prima specie din articolul de azi este o specie populară, dar cu care nu toată lumea s-a întâlnit în teren.
Pupăza (Upupa epops)
O specie lesne de văzut și imposibil de încurcat, pupăza nu este doar frumos colorată, ci are și o creastă ce o face absolut inconfundabilă. Deși aflăm despre pupeze încă de la Ion Creangă, bucuria de a o vedea cu ochii de acum crește, mai ales că pupezele sunt curioase din fire și pot fi văzute de-a lungul drumurilor neasfaltate, unde-și petrec timpul căutând hrană.
Pupezele sunt oaspeți de vară (le putem vedea in perioada aprilie – septembrie) și iernează în Africa. Ele nu prezintă dimorfism sexual (masculii și femelele sunt asemănătoare) și, deși cuibăresc pe întreg teritoriul țării cu excepția zonelor de deal și de munte din Carpați, sunt mai ușor de văzut în sudul țării, respectiv Dobrogea, ele preferând zonele deschise, de stepă. Culoarea este portocaliu intens, iar creasta, varfurile aripilor si coada sunt tărcate alb-negru, foarte evidente în zbor.
Dumbrăveanca (Coracias garrulus)
O altă specie extrem de colorată, dumbrăveanca vine puțin mai târziu din Africa decât pupăza, ea putând fi văzută în perioada mai – august. Nici acestea nu prezintă dimorfism sexual și pot fi văzute aproape oriunde în afara arcului carpatic, preferând zonele deschise.
Dumbrăvencele sunt de talie puțin mai mare decât pupezele, iar culoarea predominantă este un albastru intens cu irizații verzi, metalice. Spre deosebire de pupeze, care petrec mult timp pe sol, dumbrăvencele preferă să ”admire” peisajul din vârfuri de arbuști, de pe fire de curent sau telegraf ori din copaci izolați din stepă.
Pescărașul albastru (Alcedo atthis)
Denumit de localnicii Deltei și Ivan Pescarul, această pasăre frumos colorată, de talie mică, e prezentă și pe cursurile tuturor afluenților Dunării, nu doar în Deltă. Zburător excelent și pescar destoinic, pescărașul plonjează după pești mici de pe creanga preferată, fiind capabil să prindă pești ce pot depăși jumătate din lungimea corpului său.
Spre deosebire de celelalte specii prezente în acest articol, pescărașul albastru nu migrează, rămânând aici în iernile blânde. Dacă iarna este grea, acesta va coborî spre sud, revenind în primăvara următoare la locurile obișnuite de cuibărit, aflate pe malurile apelor. Culoarea predominantă este un albastru metalizat, vizibil inclusiv în zborul rapid, razant la suprafața apei, ceea ce îl face să fie adesea asemuit unui colibri.
Prigoria (Merops apiaster)
Numită și albinărel, prigoria este regina ”nuanțelor tari”, aspectul său de papagal fiind pe undeva îndreptățit. Prigoria este singura reprezentantă din fauna Europei a familiei Meropidae, din care fac parte aproape 30 de specii din Africa și Asia. Prigoria este specializată în vânarea insectelor în zbor, dar, deși apicultorii o consideră “specia non grata”, numai o mică parte din dieta acestor păsări este reprezentată de albine.
Prigoria are pe ea toate culorile: roșu, galben, verde, albastru, negru, iar spectacolul pe care îl da în timp ce vânează insecte în zbor este greu de uitat. Și ele sunt oaspeți de vară târzii, venind printre ultimele specii migratoare – din mai până în august.
Nu putem încheia acest articol fără să amintim că în fauna României a apărut, în ultimii ani, și un papagal veritabil. Papagalul Micul Alexander (Psittacula krameri) este una din cele trei specii de papagali care au reușit să stabilească populații de sine stătătoare în orașele Europei, fiind singura specie de papagali cu populații mici la noi în țară, putând fi văzut în București, Timișoara și probabil și în alte orașe mari.
Originea acestor populații este antropică: în ultimii ani, păsările au fost scăpate accidental din colivii și au reușit să se reproducă în sălbăticie, formând mici cârduri ce pot fi observate în parcuri tot timpul anului. Deși, în anii cu ierni grele populațiile sunt decimate de frig, iată că reușesc totuși să reziste.
