E foarte curioasă atracția noastră pentru strălucire, în sensul aspirațiilor, rezultatelor etc. Pe de-o parte, admirăm strălucirea, dar, pe de altă parte, puțini sunt capabili de sacrificiile și compromisurile pe care le cere strălucirea. Nu mă refer aici la compromisurile de tip „călcat peste cadavre“. Totuși, ne vom orienta undeva la limită, unde strălucirea ascunde o poveste foarte tristă. Gândiți-vă, de exemplu, doar la gimnastele care au îndurat de mici diverse abuzuri din partea antrenorilor, dar n-au spus la nimeni, au mers înainte și au atins rezultate spectaculoase.
Unii ar spune că tocmai de asta au atins rezultate spectaculoase, fiindcă au fost supuse presiunilor și au fost tratate fără milă. Da, cunosc poziția asta masochistă, funcțională într-un anume sens. Ea poate duce la o strălucire exterioară, dar prețul este unul sfâșietor și nu știu în ce măsură poate aduce o strălucire interioară, personală, intimă.
Am ales pentru astăzi o imagine din 1954 cu Marilyn Monroe în Coreea, cântând în fața soldaților. E o fotografie pe cât de simbolică, pe atât de tristă. De fapt, foarte tristă, dacă ne apucăm să săpăm și să aflăm mai multe despre războiul din Coreea și despre Marilyn Monroe. Viața actriței-simbol a fost marcată de nefericire și lipsă de afecțiune. De mică a fost plasată de la o familie la alta, de mică a făcut exerciții în oglindă ca să placă, să găsească acele expresii și unghiuri care o avantajează. Zâmbetul ei irepetabil, este un zâmbet la care a lucrat mult și, nu întâmplător, a devenit un zâmbet simbol, reprezentativ pentru America, în sensul străluciri și promisiunii. Însă în spatele lui se află tristețe și depresie. Pe de altă parte, este un zâmbet care a adus multă bucurie și asta a fost miza.
Asta e, showbizul merge mai departe, mai ales cu stele moarte devreme, care nu apucă să facă riduri și rămân în (in)conștientul colectiv mereu tinere. E ceva de studiat aici, foamea speciei pentru nemurire și, cum spuneam, pentru strălucire.
Iar despre războiul din Coreea nu are sens să vă povestesc. La urma urmei de unde credeți că s-a luat Coreea de Nord? De asta, când dau de strălucire, am reacția maimuței în oglindă, alerg să văd ce-i în spatele oglinzii. Și nu mă refer la ce văd în oglindă, eu evit în general oglinzile, de asta mă și tund foarte scurt, ca să nu pierd timpul cu palma-n păr. De ce evit oglinzile? Fiindcă văd în oglindă ochii speciei, cu tot bagajul. Iar defectul meu (sau poate nu-i un defect) este că văd mai întâi părțile întunecate, infrastructura, dedesubturile. Nu poți fi mândru de aceste aspecte. De asta suntem duali, sau ne dedublăm pe parcurs. Adică, dacă ne bucurăm, atunci hai să ne bucurăm pe bune, din inimă și să nu mai cercetăm de unde vine produsul. Aflăm noi mai târziu, și ne întristăm atunci.
Bun articol! Fetele de la gimnastica aveau un regim cazon! Eram in anul II cand le-am vazut pe Teodora Ungureanu si Nadia. Mergeau tinandu -se de mana, cu capul in pamant, la 3m in spatele lui Bela! Cu toate ca erau celebre, nu realizau ca erau niste vedete!Nu s-au bucurat de stralucire! De altfel, pe Nadia in acea perioada, nu am prea vazut -o zambind!