Și unde e noblețea unui suflet ce știe, și unde e neînfricarea lupilor adusă în inima omului, unde e spiritul și unde e ființa? Lupii nu atacă, lupii ne învață. Și unde e înțelepciunea și unde e cunoașterea cea profundă legată direct la pământ, legată direct la cer și la tot? Unde e poezia sufletului și unde e cântecul inimii? Unde ne e blândețea și unde ne e bunătatea?
Unde este înțelepciunea omului ce pășeșește peste cunoașterea strămoșilor și a moșilor lui cu venerație și iubire. Iubirea ce știe. Știe totul despre moarte și o privește cu dor, pentru că mai are de înălțat aici în călătoria asta pe un pământ miraculous.
Pașii îi apăsau pământul, ce respira sacadat de sub betonul ce oprea talpa să audă cântecul. I se auzea inspirul și apoi respirul prin mijlocul vârtejului de gânduri ce se rostogoleau în jurul ei. Își ridică privirea dintre frunze și urechile din respirația pământului, iar în întunericul serii, pentru o fracțiune de moment, atinse cu privirea zâmbetul unei fețe dezgolite, a unei lumi ce își pierduse de multă vreme sensul. Dar care sens? Ochii li se intersectară preț de o clipire. Era gol. Un gol înțelept ce zâmbea, pentru că văzuse. Nonsensul.
Pentru el hainele nu mai erau haine ci straturi cu care își acoperea corpul doar pentru că undeva în noi rămâne o urmă de speranță. Altfel ai renunța la tot, nu-i așa? Undeva mai există ceva. Sufletul poate.
Erau singurii ochi din noapte ce mai vorbeau despre libertate. Singurul zâmbet ce se mai lăsa văzut. Între zeci de oameni cu care te intersectezi într-o fracțiune de viață.
Pură nebunie trebuie să fie să mai iei orice în serios după ce ai văzut minciuna în care trăiește omul.
Și atunci nebunul devine înțelept. Iar noi cei nebuni .
El râde hâd absurdului în mijlocul căruia pășim cu atâta seriozitate. Ochii se umplură de lacrimi, iar vocea începu să spună o rugăciune. Să ceară smerenie, să ceară ca binele să fie făcut din inimă, să fie făcut direct de acolo de unde venim noi. Din lumina ce nu vrea decât iubire. Privea cu ochii o lume golită de toate ale sufletului. O lume părăsită. De ce s-au abandonat oamenii pe ei? Căută soarele, găsi luna.
Ai două căi, să râzi sau să pleci. Să râzi de tot sau să pleci acolo unde munții îți știu suflarea. Să râzi și apoi să plângi, iar într-o bună zi să te retragi din ale lumii căi. Acum înțeleg. Să privești adânc în zâmbetul copiilor și să-ți reamintești cine ești. Mereu și mereu și mereu și mereu și mereu.
Cine ești? Cine ești tu, omule? Ce îți face inima să cânte. Ți-a cântat vreodată inima? Cine ești tu? Ce curge prin tine?
Cânta nebunul în mijlocul drumului, cu mijlocul prins de o sfoară.
Își plecă ochi către pământ și merse mai departe. Era momentul de dinaintea descoperirii că nu știa nimic. Absolut nimic. Mergea, simțea și trăia pe un castel de nisip. Și atunci ce-ți rămâne, se întreba ea, zâmbind. Oare mintea mea de om e nepotrivită pentru complexitatea, frumusesețea și rafinamentul acestei lumi?
Avea lacrimi în ochi, ceva înăuntrul copilei se schimba. Profund, Celular. Felul prin care creierul ei comunica cu lumea se schimba. Ceruse asta cu tot sufletul. Ați văzut vreodată cum arată ferestrele clădirilor vechi? Cu forme infinite prin care trecea lumina, informația, culoarea, cântecul, vibrația. Așa trebuie să ne fie și creierul. Credem pentru un moment că știm apoi, se dărâmă tot și o luăm de la capăt. Și ce minunat este omul cu toată complexitatea desenului lui interior. Pentru un moment crezi că e gol, apoi zâmbești și descoperi tot. Se va dărâma și el. Dar ce minune.
